[FOTO] Nichita Stănescu:Suntem ceea ce iubim

Articol editat de Radio Resita, 12 decembrie 2018, 19:00 / actualizat: 13 decembrie 2018, 20:55

Motto:”„Dăruieşte-ţi, Doamne, pe maica Ta, care Te-a născut pe Tine, poporului român”! Nichita Stănescu

„Să mă dezobişnuiesc să mai fiu om mi-a fost dat destul de uşor. Să mă dezobişnuiesc să trăiesc mi-a trebuit doar o moarte cu omor… Nu vreau pom de Crăciun.Vreau brazi tineri, fără munți, fără soartă,s-aud zgomotul cuielor, când au să-mi bată în poartă”,mărturisea ÎNGERUL  BLOND al poeziei româneşti – Nichita Hristea  Stănescu, plecat în Ceruri acum 35 de ani pe 13 decembrie 1983, ora 2:10 …

Cu Nichita am stat de vorbă prin doi mari prieteni ai săi, academicianul sârb, Adam Puslojić și Pictorul Anotimpurilor românești,Mihai Bandac.

Am plecat pe urmele Poetului într-o sâmbătă ploioasă de toamnă pe străzile Belgradului căutând printre stropii de ploaie lacrimile amintirilor lui Nichita… De o parte și de alta a Dunării, Îngerul Blond al limbii și literaturii române călăuzește zestrea unei prietenii ce trăiește sub binecuvântarea sensului iubirii… Întâlnirea cu Adam Puslojić, mi-a adus Crăciunul și am învățat , dacă mai era nevoie, că Suntem ceea ce iubim…

Adam Puslojić:”Nichita Stănescu e primul răstignit al poeziei române… și el a fost un fel de Cristos”

„L-am întâlnit în anul 1967 când mi-a apărut mie primul volum de versuri în limba sârbă, iar eu i-am adus niște poeme de Vasco Popa la București pe care el le-a tradus și-au apărut în vestita colecție-Cele mai frumoase poezii.Ciudată-i viața că eu am debutat ca poet și ca traducător în anul 1963 când am publicat 4 poeme de ale mele într-o revistă studențească și 4 traduceri din volumul lui Nichita Stănescu.Nu exista o alta țară unde Nichita a apărut cu 9 volume traduse.Începând cu Necuvintele din 1969, până la ultima sa carte, pe care din păcate nu a văzut-o cu ochii, era trimisă la tipar, el dispărând pe 13 decembrie iar cartea a apărut în ianuarie-februarie 1984.Finul său, Alexandru Condeescu mi-a spus că în acea ultimă seară din viața lui Nichita petrecută la nunta sa, a ieșit afară de la masă, a mers spre Dunăre și a strigat în noapte: ADAMEEE… el a murit, dar eu am scris un eseu și am zis că e primul răstignit al poeziei române… și el a fost un fel de Cristos”, mi-a mărturisit plin de emoție, Adam Puslojić.

Mihai Bandac: Nichita Stănescu s-a dăruit ca nimeni altul, era unic şi ireversibil, avea geniul facerii de bine”!

Pictorul „Anotimpurilor” româneşti – unice şi inconfundabile capitole de lirică plastică din peisajul artei contemporane, profesorul Mihai Bandac,prietenul de-o viaţă şi de-o eternitate al poetului,  ne-a făcut câteva mărturisiri în exclusivitate despre marele poet-

„Întâlnirea mea cu Nichita este o întâmplare de iarnă, în anul 1970, februarie şi aveam prima mea expoziţie alături de Constantin Piliuţă şi alţi colegi, pe Calea Victoriei, în Bucureşti. După închidere, în cămăruţa aceea veneau mari actori, în special regretatul Gheorghe Cozorici şi fără excepţie sau cu mici excepţii, recita Mihai Eminescu. Într-una din aceste seri minunata poetă Smaranda Jelescu a avut ideea să-mi facă cunoştinţă cu Nichita Stănescu. Am plecat împreună cu ea şi într-o casă vagon cu 3 camere,  în ultima cameră trona Nichita Stănescu (fugit de acasă de câteva zile de la iubita lui Gabriela Melinescu) şi stânga dreapta sa erau eleve, studente şi el improviza versuri şi le dedica de câteva zile…  I-am recitat Nicolae Labiş, a reacţionat atipic, şi spre supărarea auditoriului său a chemat un taxi şi am ajuns cu el acasă la Gabriela Melinescu, care-l căutase cu sora lui prin tot Bucureştiul.

Nichita Stănescu s-a dăruit ca nimeni altul, era unic şi ireversibil, avea geniul facerii de bine”!

Nichita  fost nominalizat, de Academia Suedeză, la Premiul Nobel pentru Literatură alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorm și susţinut de prietenii sârbi. Laureatul a fost poetul grec Odysseas Elytis, din ale cărui versuri amintim: „Doamne, cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem”.

„Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar… de dragoste mai ales”, mărturisea NICHITA STĂNESCU…

După 35 de ani, putem lăsa măcar o lacrimă în memoria celui care ne-a cununat limba română cu eternitatea sa poetică, pentru că „Suntem ceea ce Iubim”.

Epilog: „Noi suntem clipa care trece prin poarta existentei”. Nichita Stănescu

 Anca Bica Bălălău