Cerşetoria în România la 1900, prin ochii unui călător străin: „Autorităţile închid ochii pentru că nu ştiu ce să facă“

Fenomenul cerşetoriei, considerat „o caracteristică aparte a vieţii din România“, dădea bătăi de cap autorităţilor chiar şi la începutul secolului al XX-lea, spre mirarea călătorilor străini veniţi în ţara noastră.

Articol editat de Mirabela Afronie, 12 august 2016, 09:08

În 1889, Maude Rea Parkinson, o tânără profesoară de limbi străine, amatoare de călătorii şi aventură, ajunge în România. Născută în jurul anului 1860, în Ulster, Irlanda, Maude Rea Parkinson a făcut studii în ţara natală şi în Germania, la Magdeburg. A călătorit mult prin Europa, lucrând ca guvernantă în familia unui ofiţer superior din Viena, unde a auzit vorbindu-se pentru prima oară despre România, tărâmul ce părea să îmbine farmecul Orientului şi confortul Occidentului. În 1889 s-a stabilit la Bucureşti, ca profesoară de limbi străine, rămânând aici următorii douăzeci şi doi de ani, în perioada „belle epoque“, devenind o apropiată a multora dintre familiile din înalta societate a Capitalei. Războiul a obligat-o să se întoarcă în Irlanda natală, unde începe să-şi aştearnă pe hârtie amintirile. Cartea „Twenty Years in Roumania“ a fost publicată în 1921 şi s-a dorit, deopotrivă, un răspuns la ospitalitatea românilor şi la curiozitatea britanicilor faţă de „nefericita şi brava“ aliată de la Răsărit. Volumul „Douăzeci de ani în România“ (1889-1911), a fost republicat în 2014, în limba română, la editura Humanitas. Relatările sale, într-un registru ce variază de la serios şi sentimental până la amuzant şi ironic, nu ocolesc viaţa agitată şi mondenă a Bucureştilor, ospitalitatea şi diplomaţia românilor, dar şi corupţia, religia, alegerile falsificate, sistemul educaţional deficitar sau cerşetoria.

„Străzile colcăie de cerşetori de toate felurile“

Profesoara remarcă faptul că „cerşetorii alcătuiesc o caracteristică aparte a vieţii din Răsărit, iar România fiind considerată marginea Europei şi începutul Asiei, nu duce lipsă de ei. Străzile colcăie de cerşetori de toate felurile: cerşetorul familiar, cu tonul lui obişnuit, cerşetorul care are o rană de arătat, cerşetorul care este sau se preface nebun şi care se răsuceşte şi cântă în mijlocul drumului. Acesta are totuşi suficientă raţiune încât să prindă imediat moneda pe care i-o aruncă cineva“. Spre uimirea irlandezei, autorităţile închideau ochii la spectacolul deseori grotesc pentru că „nu ştiau ce să facă în privinţa cerşetorilor“. Tânăra profesoară exemplifică situaţia cu episodul în care, la o schimbare de guvern, partidul care venea la putere a încercat să aducă şi o serie de reforme, una dintre ele vizând curăţarea străzilor de cerşetori. „S-a dat ordin ca toţi cerşetorii să se prezinte la secţiile de poliţie din cartierele lor într-o anumită zi. Aşa s-a şi întâmplat şi erau mari speranţe că vom scăpa, în sfârşit, de această neplăcere. A doua am căutat nerăbdători prin ziare să citim ce se întâmplase. Cât am fost de dezamăgiţi şi cât de inutil ni s-a părut totul când am citit că relatarea se încheia cu cuvintele: «Apoi li s-a dat drumul cerşetorilor, căci nimeni nu ştia ce să facă cu ei!»“ Singurul „succes“ remarcat de Maude Rea Parkinson în privinţa cerşetoriei era strânsul milogilor de pe străzi la „zile mari“. „Înainte de zilele de sărbătoare, poliţia adună de pe străzi toate persoanele suspecte, hoţii de buzunare etc şi îi închide până se termină festivităţile, apoi le dă drumul!“, notează profesoara.

Societăţile de ajutorare a cerşetorilor

Cum autorităţile nu-şi asumau nici o răspundere în privinţa cerşetorilor, în epocă funcţionau numeroase societăţi particulare pentru ajutorarea acestora. Asociaţiile editau cărticele de zece pagini, care erau vândute cu un franc. „Fiecare persoană dispusă să ajute poate cumpăra cartea cu un franc şi apoi poate împărţi foile aşa cum doreşte. O pagină dă dreptul unui cerşetor la un castron de ciorbă şi o bucată de pâine. Dacă se prezintă cu două pagini, primeşte şi o bucată de carne. Este un plan genial pentru că altfel simţi că-i hrăneşti pe cei flămânzi (presupunând că sunt flămânzi) şi nu le dai bani să-i cheltuiască pe altceva“, descrie Maude Rea Parkinson sistemul foarte asemănător cu cel din zilele noastre sun numele de „meniu în aşteptare“.

„Românii sunt foarte miloşi“

Scriitoarea încearcă să găsească şi o explicaţie pentru numărul mare de cerşetori. „Românii sunt foarte miloşi şi doar rar refuză un cerşetor. Probabil de aceea sunt atât de mulţi. Cum nu sunt obişnuiţi să fie refuzaţi, sunt foarte insistenţi şi mi s-a întâmplat uneori să mă urmărească un cerşetor pe o distanţă destul de mare, bălmăjindu-şi formula obişnuită, până cânmd, pierzându-mi răbdarea, îl ameninţam că îl dau pe mâna poliţiei“, scrie tânăra profesoară. Această dă şi un exemplu absurd, al unei fetiţe de 11-12 ani, care i-a trezit compasiunea pentru că, deşi nu mai avea ambele ambele picioare, era tot timpul veselă. Irlandeza îi dădea zilnic câte un bănuţ, însă, la un moment dat, fetiţa i-a cerut o pereche de cizme şi, deşi a cerut o lămurire din partea ei, pentru că nu avea picioare, cerşetoarea nu a oferit nici o explicaţie.

Banii mici, retraşi din „circulaţie“ de cerşetori şi preoţi

Maude Rea Parkinson notează, în contextul descrierii fenomenului cerşetoriei din România, şi o practică hilară. „Monedele folosite în România sunt leii şi banii, echivalente cu francii şi centimele, cea mai mică monedă de nichel fiind de 5 centime. S-a încercat de mai multe ori introducerea monedelor de 1 şi 2 centime, dar, după o vreme, dispăreau invariabil din circulaţie – retrase, după cum mi s-a spus, din motive evidente, de către preoţi şi cerşetori“.

Sursa: adevarul.ro