Un bătrân îşi creşte singur cele trei nepoţele, dintr-o pensie de 350 de lei

Potrivit Adevărul, într-un capăt de uliţă, într-un sat uitat de Dumnezeu, răsare o casă mică, dărăpănată. Dacă n-ai vedea sârma plină de rufe puse la uscaţ nici n-ai crede că acolo locuieşte cineva. În pragul casei, un copil zâmbeşte unei pisici. Nicolae Căian are 69 de ani şi e o mână de om, cu un suflet mare cât tot satul uitat de lume. Iar copilul care zâmbeşte deopotrivă pisicii, unei raze timide de soare şi nouă, e Andreea, de 5 ani, cea mai mică dintre cele trei nepoţele pe care bunicul le creşte singur.

Articol editat de Mirabela Afronie, 4 aprilie 2016, 07:03

Potrivit Adevărul, într-un capăt de uliţă, într-un sat uitat de Dumnezeu, răsare o casă mică, dărăpănată. Dacă n-ai vedea sârma plină de rufe puse la uscaţ nici n-ai crede că acolo locuieşte cineva. În pragul casei, un copil zâmbeşte unei pisici. Nicolae Căian are 69 de ani şi e o mână de om, cu un suflet mare cât tot satul uitat de lume. Iar copilul care zâmbeşte deopotrivă pisicii, unei raze timide de soare şi nouă, e Andreea, de 5 ani, cea mai mică dintre cele trei nepoţele pe care bunicul le creşte singur.

Fiul lui, tatăl fetelor, a stat o perioadă aici, cu mama lor. Pe care însă a gonit-o, după care a plecat şi el, cu o altă femeie, undeva în judeţul Mureş. Iar copilele au rămas cu bunicul, şi el cu probleme de sănătate, într-o cameră mică, de nici 12 metri pătraţi. Casa stă să se dărâme, nu au nici frigider, nici televizor, doar un radio mic, cu baterii, şi-o poveste care topeşte şi cele mai îngheţate inimi.

“A fost foarte greu, cu banii ăştia puţini, din pensie, şi ca şi bărbat a fost greu destul”, oftează bunicul, însă chipul se luminează tot când Andreea se ghemuieşte lângă el pe pat şi-l ia în braţe. De trei ani, e şi mamă, şi tată, şi bunic cu normă întreagă. Totul, cu foarte multă dragoste.

“Eu fac mâncare, eu singur spăl, sunt şi tată şi mamă pentru copii. Fac cartofi, fasole, câte o găină, ce Dumnezeu să fac. Nu-i uşor şi nu a fost uşor dar niciunul nu le bagă în seamă, trebuie să le ajute cineva, pe asta mică am ţinut-o de la doi ani şi jumătate, le iubesc foarte mult”, rezumă simplu bunicul o dragoste care învinge sărăcia şi toate barierele.

Are lacrimi în ochi bunicul, vorbeşte simplu şi o îmbracă pe Andreea atent, cu dragoste. Copilul întinde cuminte o mânuţă, apoi cealaltă, piciorul mic să-i tragă bunicul şosetuţa. Şi, cât o îmbracă, bunicul povesteşte zâmbind cum, din pensia lui mică, le cumpără câte o hăinuţă, mâncare, cizmuliţe de iarnă de la magazinul din sat. “Ne-am descurcat cum am putut, ce Dumnezeu să faci. E cam greu să fii de toate, să le ai pe toate într-o mână şi să le descurci, nu ştiu dacă altul era capabil”, spune bunicul, în timp ce mâna mângâie creştetul Andreei.