Mărturiile de coşmar ale românilor exilaţi în iadul Siberiei: „Ruşii beau apă direct din lac, ca animalele“

Surghiunul impus românilor din teritoriile cedate URSS, în urma pactului Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939, este relatat de supravieţuitori şi cercetători ai fenomenului Gulag. Supravieţuitorii povestesc cum frigul, foamea şi muncile silnice i-au decimat în masă pe basarabenii deportaţi în sălbăticia siberiană.

Basarabia şi Bucovina de Nord au intrat în componenţa Uniunii Sovietice în urma pactului Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939, încheiat între URSS şi Germania. Tratatul de neagresiune dintre cei doi mari rivali a fost semnat la Moscova, sub privirile lui Stalin, de către miniştrii de Externe Viaceslav Molotov, din partea URSŞ şi de Joachim von Ribbentrop, din partea Germaniei.

Astfel că, la 28 iunie 1940, cele două provincii româneşti au fost ocupate de armata sovietică determinând un val de refugieri către ţara-mamă. În iulie 1940 sunt deportaţi în Siberia primii români din Basarabia, iar peste nici un an, autorităţile sovietice, în faţa iminenţei eliberări a Basarabiei de către Armata română care trecea Prutul, au efectuat un nou transport către nordul siberian.

„Emigranţi de bunăvoie“

Flori Bălănescu, cercetător ştiinţific de la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, este autoarea studiilor despre deportarea în Siberia a basarabenilor şi repatrierea lor forţată, expuse în capitolul Represiunea din „Enciclopedia regimului comunist“. Istoricul vorbeşte despre cele trei mari valuri ale deportărilor suportate de români în anii 1941, 1949 şi 1951.

„Primul val a fost la 12-13 iunie 1941, în urma unei operaţiuni prealabile de arestări cărora le-au căzut victime capii familiei. A urmat al doilea val, intitulat operaţiunea IUG – Sud din 5-6 iulie 1949. Numai în luna iulie 1949, din numărul total de 2,5 milioane de vieţuitori din Gulag, peste 35.000 proveneau din Basarabia, catalogată de cercetătoarea Elena Postică drept «cea mai mare deportare a populaţiei basarabene». Ultima deportare în masă s-a petrecut la 31 martie-1 aprilie 1951, intitulată operaţiunea SEVER – Nord, vizându-i, chipurile, pe Martorii lui Iehova, motivul real fiind o încercare de ultimă purificare, de data aceasta pe criterii religioase“, relatează cercetătoarea Flori Bălănescu.

Planul de anihilare a populaţiei „adverse“ începea cu distrugerea elitelor, care erau arestate şi ucise în temniţele comuniste. Urma apoi masa cetăţenilor de rând, care erau scoşi din case, cu tot cu familii, şi trimişi la muncă silnică, în regiuni greu accesibile, unde clima aspră îi secera. Cei mai tineri erau trimişi pe fronţ în prima linie, drept carne de tun pentru trupele inamice. Oamenii erau condamnaţi fără drept de apel exproprierii şi deportării, fără să fie găsiţi vinovaţi de ceva anume. Pur şi simplu, doar dacă făceai parte dintr-un grup etnic despre care liderii comunişti socoteau că putea fi ostil regimului, primeai ştampila de „indezirabil“ şi aveai soarta pecetluită.

Supravieţuitorii deportărilor au relatat brutalitatea cu care s-au făcut descinderile trupelor sovietice: oamenii erau ridicaţi din case în miez de noapte, închişi în lagăre, executaţi sau trimişi în surghiun cu tot cu familii. Deportările funcţionau după reţeta holocaustului nazisţ părinţii fiind despărţiţi de copii, soţii – unul de celălalţ fiind trimişi în direcţii diferite, astfel încât să li se piardă urma. Românii erau încărcaţi în vagoane de marfă pe care scria „Emigranţi de bunăvoie“, cu direcţia Siberia.

Executaţi după o judecată formală

Mărturia unei supravieţuitoare, Nina Cosmulescu, 73 de ani, este relatată în „Enciclopedia regimului comunist“ şi arată ceea ce s-a întâmplat după intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în Basarabia, la 28 iunie 1940: «Oameni bănuiţi a fi ostili regimului erau ridicaţi la miezul nopţii şi, după o sumară şi formală judecată, unii dintre ei erau executaţi, iar alţii erau închişi în lagăre sau deportaţi în întinderile siberiene, (…) părinţii erau despărţiţi de copii, şi bărbaţii de soţii, în trenuri separate şi plecau în direcţii diferite. Cu câteva zile înainte de eliberarea Basarabiei de către români, în iunie 1941, unele localităţi au fost aproape golite, românii fiind încărcaţi de către sovietici în vagoane de marfă, pe care scriau: «Emigranţi de bunăvoie» sau «Emigranţi voluntari». Direcţia finală a acestora era Siberia sau Kazahstan. Acolo, la temperaturi extrem de scăzute, de minus 40-50 de grade, «frigul, foamea şi muncile silnice i-au decimat aproape în mas㻓.

Siberia, regiunea unde temperaturile coboară până la minus 70 grade Celsiuş a devenit sinonimă cu Gulagul, acronimul de la reţeaua Glavnoe Upravlenie Lagerei – adică Administraţia Generală a Lagărelor din Rusia. Toată URSS era o reţea de lagăre de muncă forţată, dar Siberia în sine nici nu avea nevoie de garduri de sârmă ghimpată sau gardieni înarmaţi. În fond, cine s-ar fi aventurat să evadeze în taigaua siberiană, unde gerul năpraznic şi lupii făceau legea?

„Nu ne hrănesc şi ne bat crâncen“

„Niciun roman şi niciun film artistic nu vor fi în stare să redea vreodată calvarul siberian, infernul bolşevic prin care a trecut poporul nostru şi atâtea popoare subjugate de satana roşie. Margareta Cemârtan-Spânu este una dintre victimele criminalului regim stalinist. Iar tragicul ei destin reprezintă imaginea dramei întregii Basarabii. Întâlnim pagini tulburătoare pe care le putea aşterne pe hârtie numai un suflet ale cărui frumuseţe şi puritate au fost adânc rănite în copilărie şi adolescenţă. Jilăvindu-mi-sau ochii şi inima citind (…) Trebuie să ai o inimă de piatră să nu vibrezi cu toată fiinţa lecturând asemeni pagini“, scria marele poet patriot basarabean Grigore Vieru despre memorialistica Margaretei Cemârtan-Spânu, o scriitoare ajunsă la o vârstă venerabilă, supravieţuitoare a gulagului siberian.

Supravieţuitoarea povesteşte în volumul „Amintiri din Siberia“ fiecare episod din viaţa ei. Margareta Cemârtan-Spânu s-a născut la 19 noiembrie 1942 în satul Mihăileştii Vechi din plasa Râşcani, judeţul Bălţi. Avea doar 1 an şi jumătate când mama ei Dochiţa a muriţ la numai 26 ani, îmbolnăvindu-se de tifosul adus de război. Margareta şi fratele ei Emil, cu 4 ani mai mare, au rămas orfani de mamă în 1944, iar peste numai un an, năpasta avea să lovească din nou. În 1945, bunicul patern Grigore Spânu este aruncat şi omorât în temniţa de la Briceva.

„Bunelul“ lor avea vina de a-şi fi trimis cei trei feciori – Vlad, Sandu şi Nicolae să slujească în armata română. Luat de bolşevici, bunelul ştiutor de carte a scris cu mâna tremurândă aceste ultime rânduri soaţei sale Sofia: „Dragă Sofică, eu degrabă n-o să fiu, căci nu ne hrănesc şi ne bat crâncen. Nu mai am puteri şi te rog de mă iartă, şi pe voi pe Dumnezeu să vă ierte. Ai grijă de copii. Grigore“. Bărbatul a înfipt biletul de adio într-un băţ de pe ogorul ras al Poporniţei. Aşa se numea bucata de pământ dintre Ţarigradul din Drochia şi Mihăileni, unde îi scoseseră la muncă silnică.

Biletul a stat în bătaia vântului până când, peste două luni, un ţăran care căuta pe câmp beţe de foc l-a găsit şi l-a dus bunicii Sofia. Cu sufletul la gură femaia a dat fuga la închisoarea de la Briceva, acum că avea un semn de la Grigore. Santinela i-a spus însă că omul ei s-a dus de mult. Femeia n-a vrut să creadă, dar militarul a chemat un alt basarabean, care i-a povestit Sofiei cum l-a îngropat pe Grigore al lui Spânu în groapa comună de la puşcărie. Bunelul murise la trei zile după ce scrisese mesajul de rămas-bun către cei de acasă. Văduva a scos din coş toate merindele pregătite să le lase bărbatului ei şi le-a dat pomană, de sufletul lui, celor din închisoare. Apoi a făcut cale întoarsă în saţ 15 kilometri, pe joş prin gerul iernii. Au mai trecut 4 ani grei, iar în 1949 avea să înceapă pentru cei rămaşi – copiii Margareta şi Emil, bunica Sofia şi tatăl Nicolae, calvarul deportării.

„Ruşii nu aveau fântână, ci beau apă direct din lac, ca animalele“

Întors vătămat de pe fronţ Nicolae (Colea) Spânu, tatăl Margaretei, avea în satul Mihăileştii Vechi un mic magazin de ţesături pe care le aducea de la Iaşi. Când şi-a pierdut tânăra soţie, Colea a vrut să moară şi el. Dar Dumnezeu l-a ţinut în picioare, că trebuia să aibă grijă de ai săi într-un chin şi mai mare, al unui neam întreg.

„La 6 iulie 1949, pe la amiază, ne pomenim cu o maşină militară în curte, cu soldaţi înarmaţi. I-au reproşat lui tata că are doi fraţi ofiţeri care au luptat contra bolşevicilor, că taică-său a ajutat cu provizii armata română şi că este şi el duşman al poporului. «Aşa că vei învăţa acum lupii din Siberia», a zis rânjind Grişa ţiganul, cel venit cu bolşevicii. Tata a zis că nici bogat nu e, nici rău n-a făcut nimănui, deci nu este niciun motiv pentru a fi deportat. Bruscat de soldaţi, a intrat în casă, s-a îmbrăcat în costumul de mire cumpărat de la Iaşi, ne-a luat hainele bune şi o plapumă cusută de mama. (…) Ne-am urcat toţi în maşină şi ne-am luat rămas-bun de la casa noastră, pe care tata n-avea să o mai vadă vreodată“, povesteşte Margareta Cemârtan-Spânu.

În gara din Bălţi, deznădejdea era mare. Peronul era ticsit de deportaţi, aerul răsuna de bocete, copiii speriaţi se ţineau strâns lipiţi de părinţi. Stăteau jos toţi, iar dacă vreunul încerca să se ridice în picioare, soldaţii trăgeau foc de avertisment în aer. În vagoanele de tren în care fuseseră vite, murdare de noroi, baligă şi luţ oamenii erau urcaţi claie peste grămadă. Ferestruica, pe care de-abia intra aerul, avea gratii, iar în podea era făcută o gaură drept WC.

Cel mai rău îi chinuia setea, căci de mâncare li se dădea, din când în când, peşte sărat. Margareta Cemârtan-Spânu povesteşte: „La trecerea pe podul de peste un râu, trenul s-a oprit pentru ca deportaţii să ia apă. Oamenii s-au îmbulzit să prindă o gură de apă, dar un băiat s-a aruncat în râu şi a evadaţ iar soldaţii au urcat lumea înapoi în tren. După vreo trei zile au trecut iarăşi peste un râu. Când trenul era pe pod, o femeie cu cinci copii şi-a aruncat bebeluşul prin gaura de la WC, în râu: «Mai bine mort decât să se usuce şi să se chinuie»“, a rostit femeia împietrită.

Ruşii i-au dus în regiunea Kurgan, de dincolo de munţii Ural, un ţinut de două ori cât Basarabia, dar de trei ori mai puţin populat. Basarabenii din Mihăileşti au fost lăsaţi în cătunul Orlovska din mijlocul taigalei. Aici aveau să stea cu chirie în câte o cămăruţă de prin casele localnicilor, cărora le plăteau în zile de muncă. „Marea ne-a fost mirarea când am constatat că ruşii nu aveau fântână, ci beau apă direct din lac, unde se şi scăldau – ca animalele. După ce şi-au revenit din aşa călătorie, moldovenii noştri au început a se gospodări. Au săpat o fântână pe malul lacului, iar apa era rece şi dulce. S-au bucurat şi ruşii“, rememorează Margareta.

Apoi brigadierul i-a scos la muncă. Iarna mâncau numai cartofi, dar nici aceia nu ajungeau. Beau ceai din plante fără zahăr şi compot din căpşune uscate. „Şi peste toate astea, era gerul nemilos. Nu aveam nici haine potrivite. Pe ce bunuri reuşiserăm noi să încărcăm de acasă, ce era mai de preţ, am primit de la localnicii, la schimb, nişte ţoale slinoase, rupte şi murdare, dar mai groase. În picioare, în loc de pâsle, aveam basmale umplute cu paie. Nu aveam două perechi, aşa că o zi ieşea fratele meu din casă, fie că se ducea la şcoală sau la joacă, iar altă zi ieşeam eu. Era o tristeţe nemaipomenită în cătunul cela. Mureau bătrânii noştri ca găinile, de boli, de frigurile mari şi de foamete. Noaptea auzeai doar lupii urlând, cărora le fuseserăm daţi pradă“, povesteşte scriitoarea.

Eliberaţi la trei ani după moartea lui Stalin

Clipa eliberării a venit la aproape trei ani de la moartea lui Stalin, pe 6 august 1956, când copila de 13 ani, care ajunsese între timp în orfelinaţ a fost trimisă înapoi în Moldova. Bunica murise, fratele dispăruse, iar tatăl fusese băgat la puşcărie, apoi lăsat „la vatră“, în Basarabia. La întorcerea din exil, după 7 ani de Siberia, Margareta avea numai patru clase. Dorul de ţară fusese aşa de puternic, că nici după ani de zile, când i s-a ivit ocazia să emigreze în Canada, la un trai mai bun, Margareta Cemârtan-Spânu nu a vrut să plece din ţara ei, să cunoască iar sentimentul acela chinuitor care-i răvăşise toată fiinţa. Viaţa şi-a urmat cursul, fosta copilă crescută în Siberia s-a făcut croitoreasă, apoi infirmieră, apoi a absolvit colegiul de comerţ. Acum trăieşte cu familia ei la Chişinău şi participă la toate acţiunile unioniste ale basarabenilor care îşi doresc revenirea la ţara-mamă. Amintirile ei din Siberia ale Margaretei Cemârtan-Spânu au fost transcrise pe hârtie, într-o limbă română curată, fiind o mărturie vie a exilului suportat de românii care n-au avut altă vină în afara faptului că erau români.

Comuniştii români i-au „repatriat“ pe basarabeni în Gulagul sovietic

Deportarea era o formă de teroare în masă care a schimbat pentru totdeauna destinul a milioane de oameni. Istoria recentă consemnează un bilanţ cutremurător de 14,5 milioane de persoane care au căzut victime deportărilor ce au fost comandate de Uniunea Sovietică între anii 1929 şi 1953. Printre acestea, mii de locuitori din Basarabia şi Bucovina de Nord. Vina lor? Erau români. Tactica deportărilor a fost dusă la rang de politică de stat de către Iosif Visarionovici Stalin (1878-1953), fostul conducător al URSS. Migraţiile forţate în masă au încetat abia după moartea sa.

Sursa: adevarul.ro

Campania ”Muzică pentru viață!”

Împreună putem salva vieți!

De același autor

Related Articles