96 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român!

„Înființarea Partidului Comunist Român la data respectivă, pentru mulți cetățeni nu a însemnat nimic, pentru că era o organizație politică care a fost în ilegalitate până în anul 1944. Mai târziu în anul 1945,  când a fost instaurat guvernul Petru Groza care era să zicem pro-comunist, dar Petru Groza nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist, au luat puterea cu ajutorul Uniunii Sovietice de atunci. Partidul Comunist Român a ajuns la putere cu reprezentanți ai Uniunii Sovietice-Ana Pauker, Vasile Luca și mulți altii. În această structură de conducere au existat și câțiva români în frunte cu Gheorghe Gheorghiu Dej și cel puțin părerea mea este că aceștia au dovedit că sunt cu adevărat români pentru că s-au apucat de reconstrucția țării, fiindcă era distrusă după război. Așa s-a început cu eradicarea analfabetismului, electrificarea țării, construcția de drumuri și poduri, etc. Mai târziu aceste măsuri s-au accelerat, s-au constrit locuințe, fabrici și uzine, indiferent că a fost necesar sau nu și mai târziu s-a considerat că a fost o exagerare. Aș vrea să spun că rezultatele nu au întârziat să apară având interes să asigure locuri de muncă și învățământ gratuit, asistența medicală era gratuită precum și alte facilități pentru cetățenii României.

Este foarte adevărat că mai târziu din cauza economiilor care s-au și impus, achitându-ne țara de datorii, s-a ajuns la o criză în sensul că s-au raționalizat alimentele, fapt ce a declanșat nemulțumirea poporului, pentru că suntem un popor care mâncăm mult, fără să ne gândim la ziua de mâine, deci s-a ajuns la situația în care suntem astăzi când din anul 1989, eu care sunt de meserie constructor pot să spun că ceea ce se construia atunci într-un an, nu s-a construit în acești 27 de ani! Nostalgia noastră nu constă în faptul că am făcut parte din Partidul Comunist Român, noi am făcut fiindcă marea majoritate a membrilor de partid și-a făcut datoria față de patrie, au fost muncitori buni, ingineri, maiștri, economiști și au lucrat toți cu sau fără voia lor pentru rezolvarea problemelor patriei. Eu știu cum era Reșița acum cinci –șase decenii… puțini mai sunt care știu. Din păcate asăzi realitatea este tristă. Politica noastră a fost munca” !

La finele primului război mondial, pe ruinele fostelor imperii vecine, apăruse „România Mare”, prin unirea provinciilor istorice Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat cu Regatul României. Sfârşitul conflagraţiei a adus mişcări de revoltă, pe fondul privaţiunilor fireşti la sfârşitul unui război. De pildă, momentul întoarcerii reprezentanţilor Curţii Regale în Bucureşti, în toamna lui 1918, a coincis cu acţiuni de stradă. Una dintre cele mai importante a fost acţiunea din 13 septembrie 1918 şi i-a avut ca protagonişti pe muncitorii tipografi din Capitală. Marşul lor a fost oprit de armată în faţa Teatrului Naţional, altercaţia dintre trupele înarmate şi muncitori soldându-se cu morţi şi răniţi. În ancheta care a urmat, asupra tipografilor s-au descoperit manifeste comuniste tipărite în Rusia. Prin ele, populaţia era îndemnată să se înarmeze „pentru ziua cea mare” – ziua revoluţiei.

 Pe fondul tulburărilor produse de destrămarea Imperiului Ţarilor, în martie 1919 apărea Internaţionala a III-a sau Cominternul, un fel de partid comunist unic mondial, cu centrul la Moscova. Scopul său era să forţeze transformarea vechilor partide socialiste în partide de extremă stânga, comuniste, şi să le reunească sub o singură „umbrelă”. In­ter­na­ţionala a III-a trebuia apoi să de­clanşeze „revoluţia mondială”, soldată cu înfrângerea capitalismului şi instaurarea „dictaturii proletariatului” în lumea întreagă. Corespunzător dispunerii geo­gr­a­fice pusă în lumină de Marea Unire, în România anului 1920 existau nu mai puţin de trei partide socialiste: unul în Vechiul Regat, altul în  Transilvania şi Banat şi Partidul Socialist din Bucovina. Unificarea lor s-a dovedit  anevoioasă. În 1919 fusese adoptat un program politic şi electoral unic şi s-a format Consiliul General, orga­nism reprezentativ de conducere. În octombrie 1920 s-a hotărât organizarea celor trei partide socialiste regionale pe baza unui statut unic.

Numărul membrilor PCR în perioada interbelică nu este cunoscut cu precizie. Partidul Comunist din România număra cu certitudine în jur de 2.000 de membri în 1922, imediat după înființare. Conform anumitor documente ale Cominternului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, documente care infirmă un loc comun de după 1989 (cum că partidul nu avea decât vreo mie de membri), în ciuda cruntei represiuni interbelice în România ciuntită încă se mai aflau peste 3000 de comuniști.

Puterea a fost încredințată definitiv reprezentanților PCR ca urmare a alegerilor din noiembrie 1946. Oficial, formațiunea politică din care făceau parte comuniștii (Blocul Partidelor Democrate) a câștigat alegerile cu o largă majoritate, ceea ce le-a permis să domine Adunarea Deputaților, să formeze singuri guvernul și să-și impună politicile pentru următorii 43 de ani.

Articol editat de Radio Resita, 8 mai 2017, 12:54

             „ Politica noastră a fost munca”!

Despre semnificația acestei zile a avut amabilitatea să ne vorbească un om care și-a dedicat viața, începând cu vârsta de25 de ani, ca maestru de instalații sanitare și încălzire în construcții,  prin ale cărui mâini s-a construit orașul Reșița, Constantin Sprânceană:

„Înființarea Partidului Comunist Român la data respectivă, pentru mulți cetățeni nu a însemnat nimic, pentru că era o organizație politică care a fost în ilegalitate până în anul 1944. Mai târziu în anul 1945,  când a fost instaurat guvernul Petru Groza care era să zicem pro-comunist, dar Petru Groza nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist, au luat puterea cu ajutorul Uniunii Sovietice de atunci. Partidul Comunist Român a ajuns la putere cu reprezentanți ai Uniunii Sovietice-Ana Pauker, Vasile Luca și mulți altii. În această structură de conducere au existat și câțiva români în frunte cu Gheorghe Gheorghiu Dej și cel puțin părerea mea este că aceștia au dovedit că sunt cu adevărat români pentru că s-au apucat de reconstrucția țării, fiindcă era distrusă după război. Așa s-a început cu eradicarea analfabetismului, electrificarea țării, construcția de drumuri și poduri, etc. Mai târziu aceste măsuri s-au accelerat, s-au constrit locuințe, fabrici și uzine, indiferent că a fost necesar sau nu și mai târziu s-a considerat că a fost o exagerare. Aș vrea să spun că rezultatele nu au întârziat să apară având interes să asigure locuri de muncă și învățământ gratuit, asistența medicală era gratuită precum și alte facilități pentru cetățenii României.

Este foarte adevărat că mai târziu din cauza economiilor care s-au și impus, achitându-ne țara de datorii, s-a ajuns la o criză în sensul că s-au raționalizat alimentele, fapt ce a declanșat nemulțumirea poporului, pentru că suntem un popor care mâncăm mult, fără să ne gândim la ziua de mâine, deci s-a ajuns la situația în care suntem astăzi când din anul 1989, eu care sunt de meserie constructor pot să spun că ceea ce se construia atunci într-un an, nu s-a construit în acești 27 de ani! Nostalgia noastră nu constă în faptul că am făcut parte din Partidul Comunist Român, noi am făcut fiindcă marea majoritate a membrilor de partid și-a făcut datoria față de patrie, au fost muncitori buni, ingineri, maiștri, economiști și au lucrat toți cu sau fără voia lor pentru rezolvarea problemelor patriei. Eu știu cum era Reșița acum cinci –șase decenii… puțini mai sunt care știu. Din păcate asăzi realitatea este tristă. Politica noastră a fost munca” !

La finele primului război mondial, pe ruinele fostelor imperii vecine, apăruse „România Mare”, prin unirea provinciilor istorice Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat cu Regatul României. Sfârşitul conflagraţiei a adus mişcări de revoltă, pe fondul privaţiunilor fireşti la sfârşitul unui război. De pildă, momentul întoarcerii reprezentanţilor Curţii Regale în Bucureşti, în toamna lui 1918, a coincis cu acţiuni de stradă. Una dintre cele mai importante a fost acţiunea din 13 septembrie 1918 şi i-a avut ca protagonişti pe muncitorii tipografi din Capitală. Marşul lor a fost oprit de armată în faţa Teatrului Naţional, altercaţia dintre trupele înarmate şi muncitori soldându-se cu morţi şi răniţi. În ancheta care a urmat, asupra tipografilor s-au descoperit manifeste comuniste tipărite în Rusia. Prin ele, populaţia era îndemnată să se înarmeze „pentru ziua cea mare” – ziua revoluţiei.

 Pe fondul tulburărilor produse de destrămarea Imperiului Ţarilor, în martie 1919 apărea Internaţionala a III-a sau Cominternul, un fel de partid comunist unic mondial, cu centrul la Moscova. Scopul său era să forţeze transformarea vechilor partide socialiste în partide de extremă stânga, comuniste, şi să le reunească sub o singură „umbrelă”. In­ter­na­ţionala a III-a trebuia apoi să de­clanşeze „revoluţia mondială”, soldată cu înfrângerea capitalismului şi instaurarea „dictaturii proletariatului” în lumea întreagă. Corespunzător dispunerii geo­gr­a­fice pusă în lumină de Marea Unire, în România anului 1920 existau nu mai puţin de trei partide socialiste: unul în Vechiul Regat, altul în  Transilvania şi Banat şi Partidul Socialist din Bucovina. Unificarea lor s-a dovedit  anevoioasă. În 1919 fusese adoptat un program politic şi electoral unic şi s-a format Consiliul General, orga­nism reprezentativ de conducere. În octombrie 1920 s-a hotărât organizarea celor trei partide socialiste regionale pe baza unui statut unic.

Numărul membrilor PCR în perioada interbelică nu este cunoscut cu precizie. Partidul Comunist din România număra cu certitudine în jur de 2.000 de membri în 1922, imediat după înființare. Conform anumitor documente ale Cominternului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, documente care infirmă un loc comun de după 1989 (cum că partidul nu avea decât vreo mie de membri), în ciuda cruntei represiuni interbelice în România ciuntită încă se mai aflau peste 3000 de comuniști.

Puterea a fost încredințată definitiv reprezentanților PCR ca urmare a alegerilor din noiembrie 1946. Oficial, formațiunea politică din care făceau parte comuniștii (Blocul Partidelor Democrate) a câștigat alegerile cu o largă majoritate, ceea ce le-a permis să domine Adunarea Deputaților, să formeze singuri guvernul și să-și impună politicile pentru următorii 43 de ani.