Prins până peste cap cu problemele de la servici, mă trezesc săptămâna trecută cu un telefon de la soacră-mea:
-Nesimţitule! E formula ei de adresare. Aşa mă dezmiardă când suntem între patru ochi.
-Nesimţit ordinar ce eşti.
-Stai puţin mamă soacră, ce s-a întâmplat? Ce-i cu agitaţia asta, că doar n-a murit nimeni?
-N-a murit încă, dar moare. Moare Aglaia!
-Hai cucoană cu nu am timp de glume şi de bancuri proaste!
-Mă tu eşti tâmpit? Se răsteşte soacră-mea la mine.
-Da, zic, dar de ce-ntrebi?
-Moare Aglaia. Te sun de la spital. Am adus-o cu salvarea de urgenţă! Acum pricepi?
Pricep, cum să nu pricep, că doar nu-s tâmpit. Las totul baltă, mă arunc în maşină şi încep să gonesc prin oraş ca un nebun, spre spital. Încalc toate regulile de circulaţie, trec pe roşu, depăşesc pe linia continuă, transpir abundent când evit în ultima clipă o maşină de gunoi, de ajungeam la spital cu sirena salvării cu tot şi cât ai zice peşte prăjit, intru pe poarta spitalului.
La urgenţe soacră-mea, Aglaia a bătrână, îşi smulgea părul din cap, urla ca din gură de şarpe şi sare ca o cloţă opărită pe mine, deîndată ce intru în raza ei vizuală.
-Criminaluleee! Ai omorât-o pe Aglaia mea.
-Stai relache cucoană, că n-am nicio vină. De dimineaţă nu avea nimic.
-Criminalule, ucigaşule, fata mea frumoasă, harnică şi deşteaptă, Aglăiţa lu’ mama.
E drept aş fi avut câteva obiecţii la caracterizarea soacră-mii, dar m-am abţinut la timp. Nu era momentul. Prins totuşi de griji, intru la urgenţe şi imi găsesc consoarta răstignită pe un pat acoperit cu o muşama gri-cenuşiu, legată la tot felul de aparate, cu o perfuzie în venă, dar…surpriză totală…vie şi nevătămată. Mă rog, parţial nevătămată.
-Ai venit să te bucuri? Nu-ţi dau motive. Nu crăp. Să-ţi fie clar. Da?
-Nu mămică, nu e cazul, reuşesc eu să slobozesc două vorbe pe guriţă, văzând-o vie şi teafără.
-Ce s-a întâmplat? Întreb eu, încercând să înţeleg prezenţa consoartei la urgenţe.
-Mă omori cu zile! Din cauza ta am ajuns aici. Eşti un adevărat stres pentru mine. De-aia am ajuns în halul ăsta.
Nedumerit, buimac şi încă speriat, stau de vorbă cu medicul.
-N-a fost nimic altceva, decât o indigestie cauzată de cele 18 sarmale şi-un pui fript, mâncate de madam la micul dejun.
Răsuflu uşurat şi mă întorc la căpătâiul “muribundei”.
-Doar din vina ta, reia discuţia Coana Aglaia. Mă stresezi, mai zise dumneaei, slobozind un şiroi de lacrimi contrafăcute. Doar din vina ta, suspină dumneaei.
Cum să-i explic că apetitul ei e ereditar. Că seamănă cu soacră-mea ca două picături de untdelemn care, la cele aproape 170 de kile, încă se crede tânără şi frumoasă foc. Cum să-i spun că aşa zisul stres de care suferă consoarta mea e de fapt o plăcere sălbatică de a băga în ea ca-n spitalul de urgenţă, spital care a şi găzduit-o, ce-i drept o perioadă mult prea scurtă, după părerea mea.
În rest, toate bune şi frumoase. Aglăiţa mea a rămas vie şi sănătoasă şi cu aceeaşi poftă de mâncare nealterată de întâmplarea cu pricina.
Dan Agache
Sursă foto: observatorulph.ro
???