Motto: „Arta nu se face numai de către creatori. Ea se face şi de cei care o îndrumă, şi de cei care o gustă, adică de public.” Leopoldina Bălănuță

„Dacă am numi vulgaritatea vulgaritate, nedreptatea nedreptate, meschinăria meschinărie, cred că le-ar pieri ceva din putere… Dar pentru asta trebuie să le spui pe nume,” mărturisea Leopoldina Bălănuță, care a plecat să mângâie Îngerii cu vocea sufletului său nobil.

A văzut lumina zilei, acum 86 de ani pe 10 decembrie 1943, ca fiică de preot, născută pe meleagurile Vrancei, cu menirea de a stârni multe suflete să-și consolideze regăsirea prin artă, prin frumos. Fie de la radio, televiziune sau de pe scena Teatrului Mic, Poldi ,cum o numeau prietenii, a fost vocea rafinată, aristocrată și cerebrală a sentimentelor umane prin intermediul personajelor sau versurilor pe care le confirma într-o atingere a respirației sale artistice.

Leopoldina Bălănuță a fost Vocea umană  din secolul trecut a teatrului românesc, fiindcă menirea sa a fost a se apropia de un „teatru pur”. În concepția ei, actorul este glasul dramaturgului, dar și al poetului! Mai ales al poetului care nu-l obligă să devină personaj, nu-l supune la metamorfoze, ci îl lasă să fie el însuși, cu sensibilitatea și sentimentele sale, punând în lumină sensurile ascunse ale creației poetice. Poldi a iubit poezia bună și a dat numeroase recitaluri.

Nicicând, versurile lui Nichita Stănescu  nu au fost mai limpezi și mai bine descifrate decât în rostirea ei. L-a iubit la fel de mult pe Eminescu, dar a fost aproape, îndeosebi, de poeții contemporani care pledează pentru frumos și adevăr: Ana Blandiana, Ștefan Augustin Doinaș, Magda Isanos, Nicolae Labiș.

„Te iubesc atât de mult, încât aș vrea să mori înaintea mea”

Jumătatea ei pământeană a fost actorul Mitică Popescu, iar unirea lor religioasă a înfăptuit-o preotul și  tatăl actriței, în anul 1977, Mitică Popescu avea 40 de ani, iar Leopoldina Bălănuță, 42 de ani.Dragostea lor a fost una peste granițele obișnuinței, a fost una cerebrală și puternică, fără risipiri și angoase, Poldi mărturisindu-i soțului său cu o sfâșietoare tandrețe:„Te iubesc atât de mult, încât aș vrea să mori înaintea mea”

Leopoldina Bălănuță a mântuit modestia cu puternica sa educație artistică și umană, a deschis zorii rafinamentului și rezistenței prin Cultură:

„Am fost trasă de urechi să merg dreaptă şi nici în ziua de azi nu merg dreaptă. Mi s-a spus că nu ştiu să mă îmbrac, că sunt şleampătă, că n-am nicun lucru de valoare în casă. Dar eu nu m-am supărat. La mine astea intră într-o zonă neutră. Nu contează. Ceea ce contează pentru mine, lucrul pe care trebuie să-l spun ca să mă fac bine înţeleasă, este puterea de a aştepta. De la lucrurile mici la lucrurile mari. De la autobuzul 31 la un rol minunat.Eu plec cu viața mea în teatru; teatrul vine cu viața lui în viața mea. Mă gândeam câtă dreptate a avut sărmanul Tarkovski, care spunea, în ultimele zile ale existenței lui: «Doamne, am obosit așteptându-te!» […] totdeauna arta mi-a apărut ca o ștafetă a Dumnezeirii”.

Poate că regretul, poate că amintirea, poate că o cană cu apă pusă pe streașina gândului vor face  drumul către Cer al recunoștinței noastre, vor lumina asemeni unui vers  labirintul de umbre al uitării… poate așa devenim  „oamenii aceia mai buni cinci minute , şi vezi, uite aşa se leagă şi devine verigă în lanţul acesta al umanităţii râvnite,” după cum își dorea regretata actriță.

 „Dacă a lupta înseamnă a da din coate, nu mă interesează să lupt. Nici atitudinea de conjunctură nu e o formă de luptă pentru mine. Pentru că nu cred în ceva menit să răspundă unui moment, nu să dureze în timp. Cel puţin aspiraţia asta trebuie să o avem: să dureze ceea ce facem. Chiar şi aşa cum este perisabilă arta asta a mea, dacă o fac cu credinţă, ea rămâne în amintirea unor oameni; şi dacă oamenii aceia au fost mai buni cinci minute e bine, şi vezi, uite aşa se leagă şi devine verigă în lanţul acesta al umanităţii râvnite”…

A plecat către Cer pe 14 octombrie 1998, iar Dumnezeu  Îi pune reazăm la Veșnicie versul neuitării, Leopoldinei Bălănuță!

Epilog: „Arta actorului rămâne o artă de o rară nobleţe cu culmi de sublim.”Leopoldina Bălănuță

1 de 6

Biografie:

Leopoldina Bălănuță (n. 10 decembrie 1934, Păulești, județul Vrancea – d. 15 octombrie 1998) a fost o actriță româncă.

A absolvit în 1957 Institutul de de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) din București, la clasa Mariettei Sadova, Marcel Anghelescu, și a debutat la București, în regia lui Ion Cojar, jucând-o pe Velea din “Prima întâlnire”, de Tatiana Sîtina. Ultimul ei rol a fost cel din „O batistă în Dunăre”, de D.R. Popescu, la Teatrul Național, montat de același regizor.

A debutat pe scena Teatrului Mic cu piesa „Prima întâlnire”. A avut roluri memorabile în „Vassa Jeleznova” și „Mama” de Maxim Gorki, „Anna Karenina”, de Lev Tolstoi, „Medeea” de Euripide, „Martin Eden” de Jack London, „Noaptea Iguanei” de Tennessee Williams, „Oameni sărmani” de Feodor Dostoievski, „Livada cu vișini” de Anton Pavlovici Cehov, „Doi pe un balansoar” de William Gibson și, în special, în piesele lui Dumitru Radu Popescu, „Ca frunza dudului în rai” și „O batistă în Dunăre” (alături de Mariana Mihuț și Ileana Stana Ionescu).

A fost distribuită și în filme, mai ales în roluri cu încărcătură dramatică, „Nunta de piatră” (1972), „Dincolo de pod” (1975), „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii” (1979), „Clipa” (1979), „Bietul Ioanide” (1979), „Năpasta” (1982), etc.

Leopoldina Bălănuță a avut și o colaborare de succes cu Televiziunea. „Gaițele” (1993), „Strigoii” (1992), „Trandafirul și coroana”, „Conu’ Leonida față cu reacțiunea”(1985), „Moartea unui comis voiajor” (1977), „Idolul și Ion Anapoda” (1991) sunt doar câteva din piesele în care a apărut la Televiziune.

Deși a fost considearată o actriță dramatică, Leopoldina Bălănuță a avut și niște memorabile roluri de comedie. Sceneta TV „Care de dame” de G.H. Brăescu, realizată în 1980 (unde actrița intruchipează 4 personaje) este considerată unul din momentele de referință din istoria divertismentului TV românesc.

Sursa: cinemagia

Anca Bica Bălălău