Motto: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, decât un nume adunat pe o carte.” Tudor Arghezi

Fă-te, suflete, copil

Şi strecoară-te tiptil

Prin porumb cu mot şi ciucuri,

Ca să poţi să te mai bucuri.

Strânge slove, cărţi şi pană.

Dă-le toate de pomană

Unul nou învăţăcel,

Să se chinuie şi el.

Gândul n-o să te mai fure

Prin zăvoaie şi pădure,

Cu ecoul de cuvinte

Care-ngână şi te minte.

Când tristeţile te dor,

Uită tot şi tâlcul lor...

„Ca şi în poezie, Tudor Arghezi a rupt tiparele prozei clasice, a zdrobit topica şi sintaxa şi a creat o noua formă de expresie, de bază de vizualitate, de imagism şi de materializare a ideii, cu o profundă influenţă asupra publicisticii noi. Dacă nu e creatorul, Tudor Arghezi reprezintă exponentul cel mai puternic al pamfletului, în care a împins violenţa şi igneniozitatea verbală dincolo de tot ce a putut născoci o ziaristică esential pamfletară.Până la dansul, literatura reprezenta, prin eliminare, un proces de curăţire şi a scrie furmos, însemna o cât mai mare îndepartare de tiparele primitive ale limbii. Originalitatea publicisticii lui constă însă în a se fi intors, sincer şi voluntar, spre aceste tipare, dând stilului o plasticitate şi mai puternică, deşi limba noastră literară e şi altfel destul de plastică şi contactul  literaturii cu placenta limbii destul de solid”, scrie Eugen Lovinescu despre Tudor Arghezi , cel ivit pe lume acum 141 de ani pe   21 mai 1880.

Unul dintre puţinii cărturari români nominalizaţi la Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 1965, nominalizare ce a venit din partea filologului italian Angelo Monteverdi…  născut sub o stea doar a lui, a rămas în istoria limbii şi literaturii române pe un postament unic, fără seamă… Tudor Arghezi , pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, a văzut lumina vieţii acum 141 de ani pe   21 mai 1880, București şi a plecat să îşi ducă Psalmii în Cer pe  14 iulie 1967.

Scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului şi prin  opera sa poetică, de o originalitate exemplară, ce reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române.

 A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii, dar a  fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română.

Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis – vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română. După o altă ipoteză, numele poate veni de la numele bonei (Ergézi Rozália) care de fapt ar fi adevărata mamă…

Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este nevoit să se întrețină singur, dând meditații.

La 30 iunie publică în ziarul „Liga Ortodoxă”, condus de Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaște pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 și 1899 publică versuri și poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața nouă” pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile și se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la fabrica de zahăr Chitila.

La vârsta de 16 ani, Tudor Arghezi a fost custodele unei săli de expoziții a societății „Ileana” (Societatea pentru dezvoltarea artelor în România, inițiată de câțiva pictori, printre care Constantin Artachino, Nicolae Vermont și Ștefan Luchian, în iulie 1897). Aflându-se în mediul pictorilor și pasionat de desen, Arghezi a schițat în peniță peisaje și portrete de o calitate care i-ar fi prevestit un destin de artist în toată regula. Poetul a mărturisit că opțiunea pentru scris a fost dictată doar de lipsa mijloacelor pentru a-și procura un atelier, șevalete, pânze, vopseluri. La Editura Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad a apărut un elegant album cuprinzând 80 de desene și fragmente de manuscrise din tinerețea lui Arghezi. Multe din desene datează din perioada 1905- 1910, când Arghezi a stat în Elveția

Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”. La scurt timp de la debut, Macedonski afirma despre tânărul poet:

„Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei.”

 La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a stat patru ani, până în anul 1904.

În 1904, a publicat împreună cu Vasile Demetrius o revistă proprie, Linia Dreaptă, care a încetat să mai apară după doar cinci numere. Arghezi, Gala Galaction și Demetrius au fost legați printr-o strânsă prietenie, cum reiese din mărturisirea fiicei lui Demetrius, artista și nuvelista Lucia Demetrius.

În romanele sale, poetul a mărturisit că nu era foarte atras de cariera de călugar, căci autorul ciclului Psalmilor era un eretic și nu un spirit mistic. A recurs la acest refugiu mai mult din comoditate, unul din unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul „Cimitirul Buna Vestire” a parodiat cu sarcasm lumea monahală.

În 1905 a început un șir de călătorii în străinătate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanța Zissu a dat naștere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoară, a fost nevoită să-și ascundă maternitatea și să-și lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotărât să plece la Paris unde a stat puțin timp, apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii și a participat la cursurile Universității Fribourg, dar nu a fost mulțumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universității și, ca să-și câștige existența, a lucrat în atelierul unui bijutier.

În acel timp, datorită criticismului său referitor la represiunea mișcării țărănești, a fost ținut sub supraveghere de autoritățile elvețiene.

În timpul realizării României Mari mai exact în perioada 1918 – 1919 e închis un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori ,între care și Ioan Slavici, la penitenciarul Văcărești, acuzat de trădare, deoarece colaborase cu autoritățile germane de ocupație.

În 1927 apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii „Cuvinte potrivite”, iar un an mai târziu tot sub direcția sa, apare ziarul „Bilete de papagal”. După această dată, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate articole. Va impune în literatura română ca specie literară tableta.

 În 1929 publică prima sa carte de proza, „Icoane de lemn”. În 1931 va publica placheta de versuri „Flori de mucigai” legată, ca și „Poarta neagră”, de anii de detenție. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proza „Cartea cu jucării”, inaugurând o direcție secundară în creația scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu poemele știute de școlari: „Cântec de adormit Mitzura”, „Buruieni”, „Mărțișoare”, „Prisaca”, „Zdreanță” s.a.

Manualele școlare cuprind multe creații ale sale destinate copiilor din toată lumea. În 1934 publică romanul „Ochii Maicii Domnului” , tema principală fiind dragostea materna și devotamentul filial. Continuă să scrie poeme și în 1935 publică volumul „Versuri de seară”. În 1936 apare „Cimitirul Buna-Vestire”, roman, dar care poartă subtitlul „poem”.

În 1942 vede lumina tiparului romanul „Lina”, de fapt un lung poem în proză. În 1943, sub genericul „Bilete de papagal” (ziarul „Informația zilei”) publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliție. La 30 septembrie, apare pamfletul „Baroane”, în care îl atacă pe ambasadorul german Manfred von Killinger. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu. Va fi eliberat un an mai târziu.

Este eliberat abia în anul 1944, odată cu instaurarea regimului comunist. O perioadă trăieşte la limita supravieţuirii din vânzarea cireşelor de la Mărţişor.

Iniţial, comuniştii au încercat să-l atragă de partea lor, lui Tudor Arghezi fiindu-i decernat Premiul Naţional pentru Poezie în 1946, însă poetul nu a răspuns acestei atenţii. Ba mai mult, într-una din tabletele sale, Arghezi deplânge starea în care a ajuns viața literară, afirmând că trebuie „să ceri autorizaţie ca să scrii, cuvintele româneşti fiind încuiate în lada de fier şi cheile stând pe verigă în buzunarul unor domnişori care n-au învăţat să iscălească exact. Încolo, viaţa literară e liberă, cu condiţia să nu scrii.”

Viziunea lui Arghezi despre viaţă şi scris venea în totală contradicţie cu convingerile regimului socialist impus de sovietici şi, începând cu 1947, i se interzice orice apariţie în presă, în 1948 este dsfiinţat, în ”Scânteia”, într-un celebru articol ”Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, în care întreaga operă a poetului este terfelită, iar viaţa sa urma să se desfăşoară în exil, la Mărţişor, alături de soţie şi cei doi copii, Baruţu şi Mitzura Arghezi. Cărţile poetului sunt retrase din librării, tipografia de la Mărţişor este devastată, iar comuniştii au fost aproape să-i ia şi casa.

Însă chiar şi în acest context, Arghezi a continuat să scrie, chiar şi pe hârtie igienică, iar de teama Securităţii, manuscrisele sale erau îngropate la rădăcina unui tei, fiind mai apoi dezgropate şi ascunse în podul casei. Multe dintre însemnările lui Arghezi din anii în care a fost interzis s-au pierdut, însă altele au fost aduse la lumină, ulterior, de familia sa.

În anii ce au urmat, începând cu 1952, Arghezi este reabilitat, la iniţiativa lui Gheorghiu – Dej, apoi este distins cu titluri şi premii, fiind ales şi în rândurile membrilor Academiei Române.

În volumul „Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forțat (1979-1995)”, apărut la Humanitas, în anul 1995, Marin Nițescu scria despre acest moment al carierei lui Arghezi: „Din clipa în care a făcut actul de supunere şi s-a hotărât să răspundă cu toată largheţea comenzii oficiale, poezia lui n-a mai fost nici decadentă, nici îndreptată împotriva omului, nici intrată în putrefacție”.

Era momentul în care practic Arghezi ceda în faţa istoriei, însă la o vârstă care, totuşi, nu-i mai permitea aspiraţii înalte…

Mai mult, autorităţile de la acea vreme îl srbătoresc amplu, din postura de poet naţional, când a împlinit vârsta de 80 de ani, şi, mai apoi, la 85 de ani. Însă toate acestea s-au întâmplat cu un preţ: Arghezi a recurs la compromisul de a scrie articole favorabile lui Dej şi de a manifesta înclinaţii socialiste.

În anul 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură şi tot în acelaşi an publică volumele “1907 – peisaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestriţe”, “Poeme noi” şi “Cu bastonul prin Bucureşti”.

În anul 1967, pe 14 iulie, a plecat să îşi ducă Psalmii în Cer fiind înmormântat, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor,  care începând cu anul 1974, conform dorinţei sale testamentare, a devenit Casă Memorială. Casa cuprinde mobilier, cărţi, obiecte de artă, fotografii, documente originale ale poetului Tudor Arghezi, iar alături se află şi tipografia acestuia, unde sunt expuse volume, documente, reviste şi imagini din istoria familiei acestuia şi a „Mărţişorului”.

Tudor Arghezi de la poesia pentru copii la Psalmi şi la pamfletul „Baroane”-un destin literar de Nobel,rămâne un nume de referinţă al graiului românesc!

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere

Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,

Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?

Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tăgadă,

Te caut dârz şi fără de folos.

Eşti visul meu, din toate, cel frumos

Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,

Pari când a fi, pari când că nu mai eşti;

Te-ntrezării în stele, printre peşti,

Ca taurul sălbatec când se-adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,

Rămân cu tine să mă mai măsor,

Fără să vreau să ies biruitor.

Vreau să te pipăi şi să urlu: „Este!”

Epilog : ”Viaţa noastră oscilează între două contradicţii: datoria de a spune adevărul şi necesitatea de a-l ascunde”. Tudor Arghezi

Anca Bica Bălălău

Nota redacţiei:

În anul 2012, Radiodifuziunea scotea un volum + CD – „Radio-Papagal. Publicistică radiofonică (1927-1967)”, prima panoramă a publicisticii argheziene dedicate Radioului, cu peste 200 de articole din presa scrisă şi vorbită din perioada 1927-1967, cu o prefaţă – „Radioestetica. Publicistica radiofonică a lui Tudor Arghezi”- scrisă de Paul Cernat.

Iată un scurt fragment din această prefaţă: „Experienţa publicistică a Radioului s-a dovedit un perfect revelator al concepţiei moderne şi moderniste a lui Tudor Arghezi. Colaborările radiofonice sunt, oricum, departe de a reprezenta doar o componentă ocazională a prodigioasei sale activităţi publicistice. Ele se cuvin privite cu toată atenţia şi seriozitatea, atât ca literatură de cea mai bună calitate, cât şi ca simptom al unei sensibilităţi specifice şi al unei atitudini creatoare. Iată de ce evenimentul reunirii în volum a acestor texte vine să sublinieze o dimensiune mult mai importantă decât s-ar crede a preocupărilor argheziene. Reconsiderarea lor din această perspectivă devine indispensabilă pentru o mai bună înţelegere a celui mai valoros poet şi gazetar român al secolului XX”.

În anul 2014, tot la Edtura Casa Radio, era publicat volumul + CD „Cuvinte potrivite”, ediţia a III-a. Audiobook-ul conţine 36 de poeme rostite la Radio de către poet în perioada 1956 – 1967. Pentru această ediţie, conferinţa „De ce Cuvinte potrivite ?” (ultimul track din versiunea anterioară) a fost înlocuită de o secvenţă conţinând fragmentul dintr-o emisiune difuzată de Office de Radiodiffusion-Télévision Française (ORTF), pe 1 noiembrie 1965, unde lectura lui Arghezi din „Cântec de adormit Mitzura” e însoţită de răspunsurile bătrânului poet de 85 de ani la câteva întrebări ale reporterului despre „secretele” poeziei. În cuvântul înainte, scris de acelaşi Paul Cernat, acesta arată: „Cele 36 de poezii citite la Radio şi incluse pe acest audiobook reprezintă o selecţie exigentă din opera argheziană. Atât de exigentă pe cât se putea atunci, ar spune unii. Un lucru e cert: nici o prezenţă nu e neavenită în actuala ediţie. De la inauguralul Testament, rostit cu vocea încă puternică a poetului de la 76 de ani, până la ultimul Psalm din volumul Noaptea (Când m-ai făcut, mi-ai spus: de-acum trăieşte) unde vocea bătrânului de 87 de ani e stinsă şi tremurătoare, memoria radiofonică a înregistrat pentru posteritate glasul ultimului deceniu al unei vieţi pline.”

Să amintim şi că Mitzura Arghezi, fiica marelui poet, a reuşit, pe parcursul întregii sale vieți, să contribuie major la valorificarea și promovarea moștenirii literare și culturale pe care a preluat-o de la tatăl său. Aceasta a susținut Muzeul Național al Literaturii Române în toate activitățile culturale organizate și desfășurate fie la Casa Memorială „Tudor Arghezi – Mărțișor”, al cărei custode a fost timp de 40 de ani, până la plecarea sa dintre noi, fie în cadrul evenimentelor organizate la sediul acestuia. Ea fost cunoscută şi ca balerină și actriță – a jucat în peste 100 de piese de teatru și 18 filme – , dar şi ca om politic, în perioada 1996-2004 deținând funcția de deputat pe listele Partidului România Mare, iar ca un arc peste timp, şi ea s-a întâlnit cu Radioul, în perioada 2005-2010 fiind parte a Consiliului de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune.

Surse: Psalmul IV, RADOR, WIKIPEDIA