Motto: „Gândurile cele mai adânci şi cele mai scumpe sunt acelea pentru care regretăm că n-avem lacrimi”. Emil Cioran

Cultura românească şi europeană nu ar beneficia de o deplină credibilitate şi universalitate fără Ultimul Godot al Disperării, Emil Cioran, născut acum 110 ani pe 8 aprilie 1911 în Răşinari.

Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile Austro-Ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

Povestea acestui „pesimist radical“, cum adesea a fost numit Emil Mihai Cioran, începe într-un peisaj idilic.

„La Răşinari, Emil Cioran şi fratele lui, Aurel, aveau voie să zburde. Protopopul, tatăl celor doi băieţi, îi lăsa să se joace cu toţi copiii ţăranilor. Se mai ruga să-i ia câte unul cu căruţa. A fost un Rai pentru ei acest Răşinari. Coasta Boacii o pomeneşte până la sfârşitul vieţii“, îşi amintea Eleonora Cioran, soţia lui.

De altfel, în 1990, Cioran însuşi îi dezvăluie lui Gabriel Liiceanu, într-un interviu, că „peisajul e o chestie capitală. Când ai apucat să trăieşti la munte, tot restul pare de o mediocritate fără pereche. Pentru că acolo este o poezie primitivă. Trebuie să mărturisesc că, pentru mine, Coasta Boacii a fost capitală“. Ai mei, mama şi tata: cu greu se pot imagina două fiinţe mai diferite. N-am reuşit să împac în mine caracterele lor ireductibile. (…) Recunosc în mine caracterele tatei şi mamei, mai ales pe al mamei, orgolioasă, capricioasă, melancolică„.

După studiile clasice la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, începe la 17 ani studiul filosofiei la Universitatea din Bucureşti. A fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu.

Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, şi mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinereţe a arătat înclinaţie spre agnosticism, apărîndu-i evidentă „incovenienţa existenţei”.

În timpul studenţiei a fost în mod deosebit influenţat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages şi Martin Heidegger, precum şi de filozoful rus Lev Şestov, care situase întîmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile de filosofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages.

Prima lui carte apărută în 1934 în România, „Pe culmile disperării”, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: „Cartea amăgirilor” (1935), „Schimbarea la faţă a României” (1936), „Lacrimi şi Sfinţi” (1937).

A fost vreme de un an (1936)  profesor de filosofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Braşov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie „Îndreptar pătimaş”, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei.

Din acest moment, Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conţinutul lor, dar şi pentru stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii.

În 1949 îi apare la editura Gallimard – editură ce va publica mai tîrziu majoritatea cărţilor sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, „Précis de décomposition”, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincţiile literare care i-au fost atribuite.

În timpurile actuale, cioraniene pentru ignoranţi, când nimeni nu se mai gândeşte la sinucidere cu onoarea pe care o avea filosoful, ci doar la atentate şi crime, nu putem ignora  atât de profunda sa   anticipare: „ port un doliu din naştere – doliul acestei lumi, pentru că Nimic nu e tragic. Totul e ireal”.Ireal este conflictul nevăzut al umanităţii atacată din umbrele morţii cu propriile arme ale timpurilor moderne.

Mai târziu mărturisea că: „ …vreau să spun că privesc tot ce am scris nu ca pe o teorie, ci într-adevăr ca pe o terapie pentru mine însumi. Compatrioţii mei au geniul superlativului. Îţi trântesc un compliment de pe urma căruia nu-ţi mai revii… am cunoscut toate eşecurile posibile, chiar şi succesul”.

Detestând popularitatea, Cioran refuza să apară la televizor.

Publicarea unor fotografii în reviste l-a făcut însă cunoscut, iar când era oprit pe stradă şi întrebat dacă el e Cioran, răspundea invariabil: „Nu”.

În perioada cînd maladia Alzheimer începuse să lase semne clare,  un parizian, recunoscîndu-l, l-a abordat: „Vous êtes Cioran?” Răspunsul său, dureros de adevărat: „Je l’étais-Am fost”!

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitînd publicitatea.

„De fiecare dată când mă chinuie Timpul, îmi spun că unul dintre noi trebuie să sară în aer, că nu e posibil să continuăm la nesfârşit această crâncenă înfruntare… Cezar? Don Quijote? Pe care dintre ei, în înfumurarea mea, voiam să mi-l aleg ca model? N-are importanţă. Fapt este că, într-o zi, cândva, de pe un meleag îndepărtat, am pornit să cuceresc lumea, toate perplexităţile lumii… Am citit toate cărţile tristeţii omeneşti. Şi nu m-au convins. Dar m-a convins sângele şoptind ideilor oboseala de propria lui culoare”… acesta a fost şi este Emil Cioran. Este greu să îl admiri, dar la fel de greu să îl ignori. Cioran este unic şi irepetabil.Un seducător trist al filosofiei  născut pentru a suporta durerile celor care nu suferă.

Deşi a trăit în Franţa până la moarte, nu a cerut niciodată cetăţenia franceză.Emil Cioran a murit la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Astăzi, la împlinirea celor 110 ani de la naşterea sa putem spune că Emil Cioran  a fost Ultimul Godot al Disperării, iar noi ne regăsim în toate rănile sale!

Epilog:“N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”. Emil Cioran

Anca Bica Bălălău

Sursa foto EU aleg România ; Emil Cioran în „Caiete I (1957-1965)“