Motto: „Cel mai ușor lucru este să rănești sufletul cuiva, căci sufletul umblă desculț și pașii lui culeg toți spinii unei zile.”Gabriel Liiceanu
Din elita culturală activă a României, astăzi, ne îndreptăm gândul către Gabriel Liiceanu, născut acum 79 de ani pe 23 mai 1942, în Râmnicu Vâlcea. Tatăl său, Petre Liiceanu lucra în finanțe, iar mama, Ioana Liiceanu era profesor de matematică. În timpul copilăriei sale, familia s-a stabilit la București.
Este absolvent al Facultății de Filozofie (1960-1965) și al Facultății de Limbi Clasice (1968-1973) din București. În 1976 obține doctoratul în filosofie cu teza „Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii”.
Completează podiumul scriitorilor români, este filosof, eseist, memorialist, discipol al lui Constantin Noica şi interpret, în perioada comunistă, al filosofului german Martin Heidegger.
A fost cercetător la Institutul de Filosofie (1965-1975) și la Institutul de Istorie a Artei (1975-1989), iar în anul 1976 și-a luat doctoratul în filosofie cu teza ”Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii”, publicată în 1975. În perioada 1982-1984 a beneficiat de o bursă a Fundației Humboldt, conform ”Dicționarului general al literaturii române”, apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, București, 2005). A fost, începând din 1992, profesor la Facultatea de Filosofie a Universității din București.
Deasemenea, este directorul Editurii Humanitas din 1990 şi membru al Grupului pentru Dialog Social.
A republicat cărţile şi autorii interzişi în perioada comunistă, devenind astfel filosoful eliberării de ideologia comunistă reziduală şi a fost promotorul ideii de existenţă a unui proces al comunismului.
Spectrul acestora acoperă diferite domenii, precum filosofia -Emil Cioran, Mircea Eliade, Nae Ionescu, literatura -Eugen Ionescu, Lucian Blaga și istoria-memoriile lui Constantin Argetoianu, I. G. Duca.
„Masivitatea eului meu este atât de apăsătoare (astrologic vorbind sunt greu, am o dominantă de pământ), încât n-am reușit niciodată să-mi sparg eul în fărâmele din care se naște literatura, să ajung la schizofrenia necesară producerii personajelor literare. Aș da trei jurnale pe un roman, adică pe fericirea de a înceta, o vreme măcar, să spun «eu»”, afirmă filosoful.
Un eveniment editorial de excepție a fost publicarea în 1996 a ediției princeps a jurnalului scriitorului român cu origini evreiești, Mihail Sebastian, carte ce supraviețuise în manuscris de la moartea autorului în anul 1945. “Jurnalul” a avut un impact foarte mare, întrucât reprezenta prima mărturie din interior a fascizării și antisemitismului generației ’27. Au avut loc numeroase dezbateri și polemici despre modul în care ar trebui să se raporteze lumea intelectuală la operele indubitabil valoroase al vârfurilor generației criterioniste cât și alte teme aferente.
Gabriel Liiceanu, alături de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, s-a situat în permanență în tabăra ce pleda pentru recuperarea operelor unor Mircea Eliade și Emil Cioran, în virtutea valorii lor estetice. În acest context, Liiceanu și-a atras critici precum cea a fostului dizident Gabriel Andreescu, care îl califică drept facilitant al extremismului, deoarece a promovat naționaliștii și iraționaliștii interbelici, care ar fi fost „ideologi ai extremismului de dreapta”.
Toţi cei enumeraţi sunt oamenii „iubiţi până la capăt”, după cum afirmă chiar Gabriel Liiceanu: „Cu excepţia lui Mihail Sebastian, pe toţi ceilalţi i-am întâlnit în carne şi oase şi ei sunt cei care mi-au construit sau mi-au influenţat destinul”.
Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere.
”Prima ediție a ”Jurnalului de la Păltiniș” — jurnalul momentelor petrecute de Gabriel Liiceanu în preajma lui Noica — a apărut la Cartea Românească în 1983. A doua, revăzută și adăugită cu paginile cenzurate în 1983, a fost publicată de Humanitas în anul 1991. Actualei ediții — a treia — i-au fost adăugate două texte tulburătoare de dată recentă (1996), despre arestarea și moartea lui Noica. Împreună cu ”Epistolarul”, aflat la rândul său la o nouă ediție, ”Jurnalul de la Păltiniș” reconstituie în beneficiul tinerei generații de astăzi premisele mitului de ordin cultural născut, în anii ’80, în jurul personalității lui Noica”. (”Jurnalul de la Păltiniș”, Editura Humanitas, București, 1996).
Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, “Declaraţie de iubire” (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre.
Cu “Scrisori către fiul meu” (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. “Întâlnire cu un necunoscut “(2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.
Gabriel Liiceanu este membru fondator al Grupului pentru Dialog Social și al Revistei 22, membru în consiliul științific al New Europe College și Președinte al Asociației Editorilor din România ,1999-2006.
Există un a priori al dorinţei ce pluteşte peste lumea oamenilor, un orizont în care ne scăldăm cu toţii şi în virtutea căruia seducem şi putem fi seduşi. Nimeni nu se poate sustrage acestui orizont. Cu toţii suntem orientaţi, printr-o dorinţă confuză, catre zările vaste ale vieţii...
Cărţile sale cele mai cunoscute sunt “Apel catre lichele” (1992), “Declaratie de iubire” (2001), “Jurnalul de la Paltinis” (1983), “Despre seductie”, “Scrisori catre fiul meu”, “Despre minciună”, “Despre ură”, “Despre limită”.
“Uşa interzisă” (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică.
Pentru acest volum, ”Ușa interzisă”, i-au fost decernate premiul ”Cartea Anului” acordat de revista ”România literară” (2002), precum și Marele Premiu pentru anul editorial 2002 decernat de Asociația Scriitorilor Profesioniști din România (2003).
Tot în anul 2003, Asociația Editorilor din România a acordat premiul pentru cea mai bună traducere lui Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă pentru traducerea volumului ”Ființă și timp” de Martin Heidegger (Ed.Humanitas). La 10 decembrie 2008, la Gala Premiilor “Manuscriptum” lui Gabriel Liiceanu i-a fost decernat un premiu special.
Gabriel Liiceanu s-a numărat printre cei 27 de autori români selecționați de organizatorii Salonului Cărții de la Paris din 2013, la care România a fost invitată de onoare.
Stilul său este elegant, bine ales, uneori teatral, lipsit de spiritul ludic al celor spuse sau scrise de Andrei Plesu, însă nu mai puţin captivant şi provocator.
„Scriind, nu fac decât să-i ajut pe ceilalți să afle cât de nefericiți ar trebui să fie, dacă ar afla cât de nefericiți sunt. Această conștiință a nefericirii este pecetea nobleței noastre de muritori”, confirmă fragilitatea noastră, distinsul filosof.
Ideile sale și-au primit influența cu predilecție din idealismul platonician, Kant, Schelling, Husserl și onto-fenomenologia heideggeriană.
Schițează în lucrarea „Despre limită” o fenomenologie existențială definită de ideea transcenderii determinărilor generale și a necesității istorice, înspre o responsabilitate individuală obținută prin alegere, proiect și hotărâre.
“Dacă îţi depăşeşti limitele eşti pedepsit, dacă nu ţi le depăşeşti, nu eşti om”, mărturiseşte Gabriel Liiceanu, căruia îi transmitem un sincer, La Mulţi Ani!
Epilog: “Curajul este mersul prin frică înspre faptul de a fi liber.”Gabriel Liiceanu
Anca Bica Bălălău
