„Lacrimile lumii sunt mereu constante. Pentru oricine care începe să plângă, există cineva care se opreşte din plâns”, mărturisea Samuel Beckett… dar aş continua în acelaşi limbaj, „Găsim întotdeauna ceva pentru a ne da impresia că existăm?”
Da, chiar şi pentru cei care există doar în amintirea noastră, în lacrima noastră.
Astăzi, e clipa ce poartă numele Irina Petrescu, născută într-o zi de 19 iunie 1941… și plecată în Cer pe 19 martie 2013…
„Frumoasă ca umbra unei idei”, întruchiparea complexă a ceea ce înseamnă distincţie, eleganţă şi simplitate, nefiind ostentativă prin nimic, dar cu un anumit fel de a fi, de a privi, de a vorbi, un anume farmec care o deosebea de toţi ceilalţi, pe care nu-l putem stangula într-o definiţie, dar pe care îl putem cu fascinaţie aprecia, în aceste vremuri când totul s-a uniformizat de la modă la coafură, machiaje identice, rochii sau pantaloni în serie, Irina Petrescu rămâne un simbol al frumuseţii glaciale şi toride totodată, sub aura unui mister ce încă îi şopteşte numele cu tandreţe în memoria noastră.
La 17 ani a jucat o femeie de 25 de ani în filmul „Valurile Dunării”, la 18 ani avea deja un rol de femeie de 30 de ani în filmul „Poveste sentimentală”, iar la 30 de ani interpreta o fată de 17 ani, semn că „frumuseţea nu are vârstă”, aşa cum spunea chiar ea: „Dacă frumuseţea poate servi adevărului, o accept şi chiar o salut. Dar a machia adevărul, astăzi, mi se pare un act retrograd.”
Absolventă a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” București, promoția 1963, clasa profesorilor Ion Șahighian și David Esrig, având printre colegii de clasă pe Ştefan Iordache, Emil Boroghină, Leni Pinţea, Dionisie Vitcu etc.Irina Petrescu şi-a dedicat toată viaţa singurei iubiri care nu a părăsit-o niciodată: arta teatrală și cinematografică de la vârsta de 17 ani .
Descoperită de marele regizor Liviu Ciulei, care i-a oferit rolul principal în pelicula „Valurile Dunării“, în anul 1959, Irina Petrescu a reuşit să se impună în lumea artistică prin aristocraţia cu care profesa. Tocmai de aceea, arareori acorda interviuri, preferând să se concentreze asupra spectacolelor în care juca:
„De-a lungul timpului am avut şansa să descopăr teatrul, şi îl prefer filmului, deşi notorietatea şi chiar partea materială înclină către film în general. Teatrul te răsplăteşte generos. Eu m-am oprit definitiv la teatru şi nu aş schimba acest lucru, sigur şi pentru că acum nu mai pot juca decât bunici, ori mătuşi, pentru care nu există partituri în film.”
A fost actriţa Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra”. La Teatrul Metropolis, a jucat în două spectacole. Apoi s-a stins, la 71 de ani. Strălucea în lumina rampei şi dezlănţuia furtuni de aplauze la final.
Pentru marele actor Ştefan Iordache, Irina Petrescu a fost o mare iubire, după terminarea studiilor. Actorul o vedea ca pe o vedetă, pentru că avusese un rol important în film, era cunoscută.
„Am primit o scrisoare, la început nici nu ştiam de la cine e. Îmi scria că îi e dor de mine şi că vrea să mă vadă. Faptul că cineva se îndrăgostise de mine, o actriţă cunoscută, cum devenise Irina Petrescu, m-a copleşit. Am iubit-o şi eu, atunci, pentru iubirea ei. Dar, ca într-o telenovelă caraghioasă, părinţii ei nu m-au vrut. Cu tatăl ei am avut câteva discuţii. Mi-a spus în faţă: «Cum îţi îmaginezi că eu, un doctor, o să-mi las fiica să se mărite cu un copil de croitor, cu un derbedeu?» Încerca să-mi demonstreze că nu am nici un viitor, că sunt un nimeni. Dădusem nişte probe pentru filmul «Duminică la ora şase». Pintilie mă asigurase că am luat rolul. Aveam parteneră pe Irina. După câteva zile m-a sunat asistentul lui să-mi spună că nu voi mai fi distribuit. Părinţii Irinei nu erau de acord.”
Apoi, actriţa a fost căsătorită două luni. După tragicul accident de maşină în urma căruia părinţii ei au decedat, Irina Petrescu ar fi vrut să reia relaţia cu fostul coleg de facultate. Ea era divorţată. Dar Ştefan Iordache era deja cu Liliana Tomescu. De atunci, şi-a trăit viaţa sentimentală cu multă discreţie şi s-a dedicat meseriei.
A rămas în memoria multora sub întruchiparea excepţionalului personaj Winnie din „Acele zile frumoase” de Samuel Beckett… nu ştiu de ce adolescenta din filmul „Străinul” mă priveşte învingătoare din nostalgia clipei, poate că pentru un artist „singura dezvoltare spirituală posibilă e în sensul profunzimii.”
Irina Petrescu a întruchipat, prin personajul Winnie, povestea unui Hamlet feminin
Irina Petrescu şi-a dedicat toată viaţa singurei iubiri care nu a părăsit-o niciodată: arta teatrală și cinematografică de la vârsta de 17 ani .
Descoperită de marele regizor Liviu Ciulei, care i-a oferit rolul principal în pelicula „Valurile Dunării“, în anul 1959, Irina Petrescu a reuşit să se impună în lumea artistică prin aristocraţia cu care profesa. Tocmai de aceea, arareori acorda interviuri, preferând să se concentreze asupra spectacolelor în care juca:
„De-a lungul timpului am avut şansa să descopăr teatrul, şi îl prefer filmului, deşi notorietatea şi chiar partea materială înclină către film în general. Teatrul te răsplăteşte generos. Eu m-am oprit definitiv la teatru şi nu aş schimba acest lucru, sigur şi pentru că acum nu mai pot juca decât bunici, ori mătuşi, pentru care nu există partituri în film.”
Există doar moartea fiecărui om în parte – oare acesta nu este un sfârșit particular al lumii? La urma urmelor, istoria generală este doar o parte a istoriei particulare.
Pentru mine, Irina Petrescu face parte din dramaturgia lui Beckett, iar dramatizarea „Ce zile frumoase!” este un eseu teatral despre trecerea timpului şi efectul pe care aceasta îl are asupra condiţiei umane.
Este „Povestea” lui Winnie, femeia pe care pământul o înghite încet-încet, dar amintirea ei incepe o nouă zi. O zi ca oricare alta căreia trebuie să-i supravieţuiasă.
Irina Petrescu este unul din personajele lui Beckett care, nu încetează să aştepte stiind că mai rea decât moartea este plictiseala, în forma ei cea mai dramatică, aşa cum se întâmplă şi în „Ce zile frumoase!” -Nişte vii morţi îşi târăsc viaţa de nicăieri către niciunde…
Până la urmă, Irina Petrescu a întruchipat în personajul Winnie povestea unui Hamlet feminin, fiindcă „partea frumoasă din acest personaj este tocmai această luptă, această rezistenţă împotriva uitării, a degradării, a devenirii dureroase”.
„Cât despre dorinţa de a găsi în toate acestea un sens mai adânc şi mai înălţător, sunt incapabil să arăt vreun interes. Dar ar putea fi posibil…“, spunea Samuel Beckett…
Şi ar putea fi posibil ca acest Hamlet românesc de genul feminin să supravieţuiască timpului ca artist, iar povestea să fie spusă mai departe, pentru că ar mai fi avut multe de zis, multe de făcut…
Într-o lume scoasă din ţâţâni,cum perora Hamlet, amintirea Irinei Petrecu este „cel mai minunat adăpost pentru cei care și-au ascuns fără să știe nimeni copilăria în buzunar și care au pornit să-și continue jocul până la sfârșitul lor”.
De-a lungul carierei sale, Irina Petrescu a primit numeroase distincţii şi premii: Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Ofiţer, de către Preşedinţia României (2000), Premiul „Aristizza Romanescu” în domeniul artelor spectacolului, acordat de Academia Română pentru „creaţia teatrală şi cinematografică” (2011), Premiul pentru întreaga carieră la cea de-a şasea ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) (2007), Premiul Uniunii Teatrale din România (UNITER) pentru întreaga activitate (2003).
La mulţi ani, în amintire, Irina Petrescu! Povestea neuitării merge mai departe…
Anca Bica Bălălău
Sursa: Volumul „Regele Scamator Ştefan Iordache”, de Ludmila Patlanjoglu
