Am senzaţia că Ştefan Iordache de undeva de sus încă mai afirmă, aşa cum o făcea pământean fiind: „ Să vă spun ceva: vă iubesc!”
Din păcate, într-o zi de 14 septembrie 2008, acum 13 ani, într-un spital din Viena, îmbrăca straiele veșniciei… este unul din cei mai mari actori români… Ștefan Iordache a avut o carieră de 49 de ani închinată scenei și platourilor de filmare, în care a pus viață în roluri memorabile precum Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. Ștefan Iordache rămâne în amintirea publicului român drept “Cel mai iubit dintre pământeni”, după ce a interpretat magistral rolul lui Victor Petrini, din adaptarea pe pelicula a romanului lui Marin Preda.
Şi rămâne în aerul misterios al scenei, din lumina unui prioector sau din culisele unui spectacol care îl caută să îl scoată la aplauze… A fost actorul lucid, a fost actorul sensibil, a fost artistul complex care a dus catharsisul până dincolo de lumea pământeană, a pus lumină în ochii nevăzători, bucurie în urechile surde şi emoţie în sufletele căutătoare de sens… A fost … oare la atât se rezumă amintirea unui om ? Oare locul de aici pe care aşezăm lacrimi se opreşte la graniţa dintre cele două lumi?
Cine a fost Ştefan Iordache?
Deși s-a născut, pe data de 3 februarie 1941 la Calafat, Ștefan Iordache a copilărit în Rahova, cartier pe care îl considera adevărata sa „patrie“. După ce a picat la examenul de admitere la la Facultatea de Medicină, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperativeși în anul 1959 a intrat la Institutul de Arte Teatrale și Cinematografice ultimul, absolvindu-l printre primii, cu nota 10, la Actorie.
Colegi de an i-au fost Irina Petrescu, Cornel Coman, Valentin Uritescu. Primul rol dupa absolvire a fost Arturo Ui, din „Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprită“, de Brecht.
Prima repartiţie a avut-o la Teatrul de Stat din Reşiţa, dar este inutil să ne întrebăm astăzi ce ar fi însemnat pentru Banatul de Munte şansa de a-l apluda la scenă deschisă pe Maestrul Ştefan Iordache…
A debutat în film în anul 1964 cu rolul titular din „Străinul“. După încheierea filmărilor ar fi trebuit să plece în armată, dar a scăpat de ea, pentru că a primit un rol în pelicula „Gaudeamus Igitur“, la Cluj.
Atunci s-a imprietenit cu Sebastian Papaiani. Atât de tare, că și-au tăiat cu furculița încheietura mâinii stângi și s-au făcut frați de cruce.
În teatru a jucat mult sub bagheta Cătălinei Buzoianu, ultima colaborare dintre cei doi creatori fiind la spectacolul „Lolita“, montat la Teatrul Mic.
Spectacolul „Maestrul şi Margareta”, montat de geniala Cătălina Buzoianu, i-a marcat, în 1980, cariera lui Ştefan Iordache la Teatrul Mic. După 1990, a jucat pe scena Teatrului Național din Craiova, unde s-a remarcat în mai multe roluri care au marcat, în fapt, începutul ascensiunii internaţionale a teatrului craiovean.
Ştefan Iordache a colaborat la realizarea mai multor piese şi la Teatrul Naţional din Bucureşti, printre rolurile sale remarcabile aflându-se cele din „Richard al III-lea” și „Titus Andronicus”, de Shakespeare, ambele în regia lui Silviu Purcărete, sau „O scrisoare pierdută” după Caragiale, regia Alexandru Tocilescu, „Barrymore”, de W. Luce, regia Gelu Colceag
Ştefan Iordache a abordat cu același succes și musicalul, jucând în „Au fost odată două orfeline”, ”Adio, femei!” (alături de Angela Similea) și „Bună seara, domnule Wilde!”.
Ultimul său rol a fost Prințul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Național București.
Cariera sa cinematografică, derulată pe parcursul unei jumătăţi de secol a fost cel puţin la fel de impresionantă. Ştefan Iordache a făcut roluri memorabile în „Ediţie specială“, în regia lui Mircea Daneliuc, prducţie 1980, în care a jucat alături de Mircea Albulescu, apoi în „De ce trag clopotele, Mitică?“, realizat de Lucian Pintilie, în 1981, în care a jucat alături de Mariana Mihuț, Petrică Gheorghiu şi Victor Rebengiuc, sau în „Glissando“ (personajul Ion Teodorescu), lansat în 1985, peliculă ce a făcut furori în epocă, în regia aceluiaşi Mircea Daneliuc, în care a jucat alături de Tora Vasilescu, Ioan Fiscuteanu, Constantin Dinulescu sau Camelia Zorlescu.
De asemenea, el a fost admirat în „Hotel de lux“, „Concurs“, sau „Noiembrie, ultimul bal“, în regia lui Dan Piţa, film lansat în 1989, al cărui titlu a fost considerat o prevestire a căderii comunismului.
Ştefan Iordache a avut o lungă şi remarcabilă colaborare cu Teatrul Naţional Radiofonic, pe parcursul căreia a înregistrat peste 60 de piese, în marea lor majoritate, roluri principale. A lucrat cu Paul Stratilat în „Pavilionul cu umbre” (1972) de Gib Mihăescu, dar și cu Titel Constantinescu în „Interlocutorul” (1979) de Octavian Paler, și cu Leonard Popovici în „După-amiaza unui autor” (1986) de E. Hemingway. Sub bagheta Elenei Negreanu a fost Jean din „Neînțelegerea” (1981) de Albert Camus și Franz din „Sechestrații din Altona” (1985) de Jean-Paul Sartre.
Regretatul Cristian Munteanu l-a distribuit în multe piese, printre care: „Avram Iancu” (1982) de Lucian Blaga, „Cezara” (1983) după Mihai Eminescu, „Adela” după Garabet Ibrăileanu, dar și în „Othello”, în rolul Iago. Unul dintre rolurile mari a fost, tot la Teatrul Radiofonic, Faust din piesa cu același nume de Goethe.
Regizorul, plecat şi el de curând, Dan Puican l-a îndrăgit de la începuturi, distribuindu-l în rolul principal din „Amfitrion” (1976) de Plaut, apoi în „Bel-Ami” (1981) de Maupassant, iar în 1984, Ștefan Iordache era Astrov din „Unchiul Vanea”, de Cehov.
Ultima întâlnire cu studiourile teatrului radiofonic a fost cea din anul 2003, când a jucat rolul lui Costache Caragiale în piesa „O repetiție moldovenească” de Costache Caragiale.
Ștefan Iordache a fost și un foarte sensibil interpret de muzică ușoară. În anul 1994 Ștefan Iordache participa, împreună cu Sanda Ladoși, la Festivalul național de muzică ușoară de la Mamaia – secțiunea „Șlagăre” cu cântecul „Și între noi mai e un pas” compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, câștigând locul II.
În anul 1995 Ștefan Iordache participa, din nou, cu Sanda Ladoși, la Festivalul de Muzică Ușoară „Mamaia” – secțiunea „Șlagăre” cu cântecul „Eu vreau să-ți spun că te ador”, compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, câștigând locul III.
În anul 1995, apare la Casa de Discuri Roton, CD-ul „… între noi mai e un pas” în care toate melodiile sunt compuse de Dan Iagnov, pe versurile Andreei Andrei, interpreți fiind Sanda Ladoși şi Ștefan Iordache.
În anul 2003, marele actor a înregistrat alături de bunii săi prieteni, Gheorghe Dinică și Nelu Ploieșteanu, albumul „Cântece de petrecere”, iar în anul 2006 apare CD-ul „Best of Dan Iagnov” în care o serie de cântece sunt interpretate de Ștefan Iordache fie în cuplu fie solo: „Eu vreau să-ți spun că te ador (compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, interpreți Ștefan Iordache-Sanda Ladoși), „În noi visează un copil” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache – Sanda Ladoși), „Cântec de Crăciun” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache – Elena Cârstea), „Sunt doar un poet” (compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, interpret Ștefan Iordache), „Între noi mai e un pas” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache – Sanda Ladoși).
Un an mai târziu, Ștefan Iordache înregistrează un disc de autor intitulat „Magazinul meu de vise”, toate melodiile fiind compuse de Dan Iagnov pe versuri de Andreea Andrei: „Nu știam că te iubesc atât de mult” – dedicat special de Ștefan Iordache soției sale Mihaela Tonitza – „Mai mult decât oricând”, „Ah femeia!”, „Trecătorul”, „Viața noastră este un tangou”, „Ți-am dăruit o floare”, „Nu te întreb” și „Magazinul meu de vise”. Trei dintre cântece sunt interpretate în duet cu Monica Anghel: „Mai mult decât oricând”, „Viața noastră este un tangou” și „Nu te întreb”.
În anul 2004, a fost lansată cartea-album „Regele scamator. Ștefan Iordache”‘, scrisă de criticul de teatru Ludmila Patlanjoglu și ilustrată de Sorin Ilfoveanu, o mărturisire a actorului făcută cu dragoste despre viață, despre oameni, despre teatru și, în același timp, un spațiu plin de confesiuni și întâmplări inedite.
„Ștefan era un om bogat pe dinăuntru și asta se vedea. Apariția lui impunea. Vocea, modul de a fi, de a se mișca, în rol, pe scenă și pe ecran, ținea și de ceea ce a câștigat din viață. Și viața lui a fost bogată și clară. De asta este un mare actor” , mărturisea regretatul Gheorghe Dinică.
Michaela Tonitza Iordache: „Aşteaptă-mă!”
Ștefan Iordache a fost un artist complet cu o sensibilitate și o profunzime greu de comparat cu alți artiști, a iubit, a suferit și a trăit modest raportat tot timpul la Valorile Universale.
Tovarăș de viață i-a fost Michaela Tonitza Iordache,un reputat teatrolog, nepoata pictorului Nicolae Tonitza.
Povestea lor de iubire a început atunci când George Banu le-a făcut cunoștiință, devenind un cuplu elitist și respectat în lumea culturală și intelectuală a României.
La înmormântarea lui Ştefan Iordache, cu onoruri militare, la cimitirul din comuna Gruiu, pe coroana din partea soţiei sale, Michaela Tonitza Iordache, scria doar atât: „Aşteaptă-mă!”.
După moartea lui Ştefan, profesoara era preocupată doar de memoria lui şi de studenţii ei de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” (UNATC).
Profesoară de teatrologie, bursier Herder al Universităţii din Viena, recomandată pentru bursă de Tudor Arghezi, Michaela Tonitza Iordache a avut o carieră impresionantă, fiind unul dintre întemeietorii catedrei de teatrologie de UNATC şi director al Teatrelor Mic şi Ţăndărică. A scris împreună cu George Banu „Arta teatrului”, publicând ulterior şi volumele „Despre joc” şi despre Eliza Petrăchescu. A realizat şi importante dramatizări după romanele „Maestrul şi Margareta”, după Bulgakov, sau „Oblomov”, după Goncearov.
Ştefan Iordache, bărbatul care mărturisea că i-a fost Michaelei „şi soţ, şi iubit, şi fiu” timp de 40 de ani, nu şi-a aşteptat jumătatea prea mult. Doar un an şi jumătate.
În aprilie 2009, președintele UNITER, REGRETATUL Ion Caramitru, i-a acordat post-mortem, un premiu special, în cadrul celei de-a XVII-a ediții a Galei Premiilor UNITER.
De asemenea, începând cu acelaşi an, 2009, în memoria marelui artist, în cadrul Galei Tânărului Actor — HOP, Premiul pentru cel mai bun actor, la secțiunea individual, se numește Premiul „Ștefan Iordache”.
Începând cu anul 2010, la Caracal, are loc, în fiecare an, Festivalul de Teatru “Ştefan Iordache”, cea mai importantă manifestare culturală de peste an din acest oraş.
În anul 2011, când actorul ar fi împlinit, la 3 februarie, 70 de ani, Șerban Marinescu, regizorul care l-a distribuit pe Ștefan Iordache în multe dintre filmele sale, i-a dedicat artistului documentarul „Autoportret”. Filmul, care cuprinde o selecție din peste 80 de interviuri este, în viziunea regizorului Șerban Marinescu, un „regal” Ștefan Iordache – o față mai puțin știută a artistului – „un prilej de-a oferi și altora, puțin, din privilegiul pe care l-am avut, lucrând împreună mai bine de treizeci de ani”, aşa cum afirma Marinescu.
În aprilie 2012, marelui actor Ştefan Iordache i-a fost acordată post-mortem o stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului din București, dezvelită de sora sa, Ileana Iordache. De asemenea, i s-a conferit, in memoriam, o stea din aur din partea unei Case de Bijuterii, dar și Placheta Bucureștiului, toate, în semn de respect și apreciere pentru activitatea sa excepţională în slujba culturii naţionale.
Ştefan Iordache dintr+un copil modest a devenit un aristocrat, un boem care şi-a ars Zarurile Destinului pentru a trăi liber în geniul său… un Rege Scamator în al cărui regat s-au jucat personajele teatrului de pe întreaga planetă, contopindu-se suav cu nebunia şi iubirea, în numele libertăţii şi al solidarităţii umane. A fost unic pe scenă, unic atunci când cânta, unic ca om…ceea ce-i dă dreptul să rămână într-o unică amintire al cărui nume este Ştefan Iordache!
A jucat conştient că drama şi fericirea de a fi actor, este un joc continuu de-a viaţa şi de-a moartea:
„Sunt conştient că noi, actorii,
Trebuie să plătim pentru acest joc permanent
De-a viaţa şi de-a moartea.
Este ceva deasupra noastră.
Cred că Dumnezeu este în noi, în oameni.
Deci poate fi şi în mine”…
Şi, de 13 ani Ştefan Iordache, asemeni unui copil, duce de pulpana hainei prin Raiul cuvintelor un Dumnezeu căruia îi vorbeşte despre România, ţară căreia i-a dăruit viaţa şi moartea sa.
Veşnică amintire, Maestre!
Anca Bica Bălălău
Sursa: cartea-album „Regele scamator. Ștefan Iordache”‘, scrisă de criticul de teatru Ludmila Patlanjoglu
