„Timpul ceasurile-şi plimbă, Îmbrăcate în civil”… Pornind de la aceste versuri, aș parafraza- moartea, ceasurile-și plimbă și ne îndoliază limba și literatură română… pentru că orice poet dus în cătănia veșniciei ne îngenunchează în zalele lutului din care nu mai putem evada… acum doi ani pe 5 ianuarie, l-am pierdut și pe Emil Brumaru, poetul născut peste Prut, pe  25 decembrie 1938,  în Basarabia, fiul lui Grigore Brumaru, funcționar CFR, și al Elisabetei, învățătoare.

După ce a urmat Liceul Național, a devenit student al   Facultății  de Medicină din Iași și apoi medic la Dolhasca, în perioada 1963-1975, pentru ca din anul 1975 să renunțe  la medicină pentru a se dedica exclusiv scrisului.

A fost unul dintre cei mai importanți poeți români din a doua jumătate a secolului XX!

Când viitorul poet avea patru-cinci ani, familia Brumaru, refugiată din Basarabia, locuia în Curtea de Argeș, la o mătușă de-a lui Emil, într-o clădire care avea la parter o cafenea cu două mese de biliard.

Poetul de mai târziu avea să se îndrăgostească aici de o bilă roșie. Tatăl poetului a lucrat ca impiegat de mișcare, iar mama lui Emil Brumaru a fost învățătoare.

Poetul iubea să-și dăruiască volumele, la un moment dat povestește că ar fi vrut să înmâneze cărți din tirajul său tututor femeilor din orașul Iași.

Scriitorilor din restul țării le punea la poștă, doar lui Mircea Dinescu prefera să i le dea personal, pentru că – știa Brumaru – cutia poștală a lui Mircea Dinescu nu avea ușiță și se putea umbla în ea.

Dimineața, nu-și începea ziua până nu bea o cafea, apoi intra în lumea personajelor, pe care adeseori le prefera oamenilor.

CE I-AR FI FĂCUT EMIL BRUMARU NASTASIEI FILIPPOVNA:

Brumaru a fost și un mare cititor. Unul dintre autorii săi preferați a fost F.M. Dostoievski. Într-o scrisoare din iunie 1980 către Lucian Raicu, poetul scria:

Eram nebun după Nastasia Filippovna, acum îmi vine să-i dau un șut în cur de câte ori o întâlnesc prin Idiotul. Nu mai vorbesc de Mîșkin, care mă exasperează.

Începuseră să îi placă personajele negative.

Apreciat în egală măsură atât de critica literară, cât și de publicul larg, reușește să impresioneze și prin personalitatea sa non-conformistă.

A debutat  în revista Luceafărul, debut editorial cu două volume, ambele publicate în 1970, Versuri și Detectivul Arthur.

A  avut  rubrici în România literară,și în presa de specialitate ieșeană, dar  a  fost extrem de activ  pe Internet.  Poemele sale au fost incluse în antologii din România, Germania, Franța, Anglia.

“Pentru mine, scrisul e o treabă… cu cântec. Chiar şi pe stradă când merg, se întâmplă să simt un ritm pe gol, ca o ondulare fără cuvinte. Scrisul vine după, ca o completare a ceva deja existent. Atât de puternică e aceasta melodie interioară, încât uneori nu reuşesc să ţin pasul cu dânsa. E o senzaţie colosală”, mărturisea regretatul poet Emil Brumaru

Scriitorul Liviu Antonesei a fost cel care a anunţat ,acum doi ani, moartea lui Emil Brumaru:
„În noaptea asta, cu puţin înainte de miezul nopţii, poetul Emil Brumaru s-a retras în rezervaţia de îngeri. E greu să scriu, am amintiri cu el de peste 45 de ani. Pe la jumătatea anilor 70, când se năştea şi în mine un fel poet, dintre poeţii ieşeni ai vremii, îmi plăeau cel mai mult cei cinci din generaţia numită 70 – Petru Aruştei, Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru. I-am scris în ordinea în care ne-au părăsit, m-au părăsit.M-am bucurat de apropierea lor, am scris despre ei, i-am iubit mult, îi iubesc şi acum. Emil împlinise de curând 80 de ani şi era într-o formă de invidiat, cel puţin aşa mi se părea mie. Joi seara, a făcut un AVC, a fost internat la spital şi supus terapiei intensive, în după- amiaza de azi, îşi revenise, a spus poezii asistentelor, a mâncat, a glumit. După cîteva ore, a venit vestea că a avut două stopuri cardiace şi a intrat în comă. Am sperat totuşi într-un miracol. Nu s-a petrecut. La 23:35 a plecat. A plecat, nu a murit, îngerii nu mor niciodată, se retrag numai în „Rezervaţia de Îngeri”, aşa cum acum nu foarte multă vreme, prietenul nostru comun Luca Piţu s-a retras în păpuşoi. La revedere, nu adio, prietene. Dacă ţi-am greşit cu ceva vreodată, te rog să mă ierţi. ”

 Emil Brumaru a fost distins cu  Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, în anul 1970,Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” -2001, pentru Opera Omnia sau Premiul de Excelență la ediția a XXVI-a a Festivalului „George Bacovia”, 2005, pentru întreaga activitate scriitoricească.

Născut într-o zi de Crăciun, Emil Brumaru a îmbrăcat, înainte de Bobotează, straiele morții părăsind această lume complexată de propriul ger sufletesc și spiritual.

“Rodul săptămânii ,Cade-n palma mâinii. Şi-mi rupe din mine 
Aripile fine…”
scria poetul fluturilor și poate că poeții seamănă cu fluturii și viața lor e aievea, pentru că nu am văzut niciodată un fluture să mimeze zborul…

Somn lin printre Fluturi, Emil Brumaru!

Anca Bica Bălălău

Sursa:Volumul „Cerșetorul de cafea” (Opere III, Polirom, 2012, cu o prefață de Livius Ciocârlie)