Motto: „Un adevăr care face rău este oricând preferabil unei minciuni agreabile”.Monica Lovinescu 

Chiar dacă este  considerat a fi unul din marii poeți moderni ai lumii, chiar dacă este  evreu originar din România, sau chiar dacă a  scris în limba germană și a tradus în această limbă literatură română, portugheză, rusă, engleză și franceză, iar din limba germană a tradus în românește povestirile lui Franz Kafka, ori că a  colaborat la prestigioasa revistă Secolul 20, născut pe  23 noiembrie 1920 la Cernăuți (Bucovina de Nord), într-o familie de evrei germanofoni în epoca în care această regiune făcea parte din România, a trăit în Austria, România și apoi în Franța, poetul, traducătorul  și eseistul Paul Celan ,pseudonimul lui Paul Peisah Antschel, este aproape necunoscut în ţara sa, poate doar moartea sa a rămas într-un sertar pe undeva ca un Breakingnews de epocă…

Mai puțin cunoscută este şi prietenia tragicului poet, prin destin- Paul Celan, cu Emil Cioran,  pe care l-a întâlnit la începutul anilor 60  la Paris.

 Paul Celan la începutul anului 1966, suferea de o depresie  psihică  ce intrase  în faza critică. A fost internat într-o clinică specializată din Paris. La 5 ianuarie 1966, Emil Cioran consemna din jurnal zvonul privind motivul spitalizării:

„Am aflat că P. Celan a fost internat într-un ospiciu, după ce ar fi încercat să-şi omoare nevasta. Avea mult farmec, acest om imposibil, cu care orice relaţie era dificilă şi complicată, căruia însă îi iertai totul dacă uitai reproşurile sale injuste, absurde, aduse lumii întregi. “

Pe 20 aprilie 1970 poetul Paul Celan s-a aruncat în Sena, iar Cioran constata cu tristeţe:

„Paul Celan s-a aruncat în Sena. I-au pescuit cadavrul lunea trecută. Acest om fermecător şi insuportabil, feroce cu accese de blândeţe, la care ţineam şi de care fugeam, de teamă să nu-l rănesc, căci totul îl rănea. Ori de câte ori îl întâlneam, eram atât de atent şi mă supravegheam atâta, că după jumătate de oră eram istovit“.

„Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?”, ne întrebăm retoric la împlinirea celor 51 de ani decând Sena a devenit pântecul eternităţii pentru tragicul poet şi om, Paul Celan.

O viaţă demnă de un film, a învins temerile unui secol în al cărui punct culminant a trăit cu preţul unui final, singurul, care i-a adus linştea… viaţa lui Celan a avut o traiectorie sinuoasă: a fost născut la Cernăuți-Bucovina, care devenise de doi ani provincie a României, pe strada Wassilkogasse nr. 5, într-o familie germanofonă de evrei ortodocși. Ținutul păstra încă bogata moștenire etnică și culturală din perioada în care fusese provincie austriacă.

După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, orașul a fost alipit în 1918 României, apoi ocupat de sovietici în iunie 1940 în urma Pactului Ribentropp-Molotov, fiind reocupat de armata română în iunie 1941 și anexat ulterior de Uniunea Sovietică din 1944.

Tatăl său, Leo, sionist, și-a înscris fiul la școala de limbă ebraică „Safah Ivriah”. Mama sa era o avidă cititoare de literatură germană și a insistat ca germana să fie limba vorbită în familie. După ceremonia de Bar Mitzvah din 1933, Paul Celan a abandonat sionismul și și-a încheiat educația ebraică, devenind un membru activ al mișcării socialiste și suporter al cauzei republicanilor în timpul războiului civil din Spania. Mătușa sa, Minna, care a locuit un timp cu familia sa în Cernăuți, a emigrat în 1934 în Palestina.

Primul său poem, intitulat „De ziua mamei” ,1938, era o declarație de dragoste pentru mama sa.

Amândoi părinții lui au murit într-un lagăr de concentrare din Transnistria unde fuseseră deportați de administrația antonesciană și Armata română.

Deoarece universitățile românești, care aveau o conduită antisemită, și-au închis porțile în fața studenților evrei (numerus clausus și numerus nulus), iar Viena de după Anschluss a adoptat legislația nazistă antisemită, Paul Celan a plecat în anul 1938 în Franța, la Paris, la unchiul său, Bruno Schrager – care, ulterior, a fost deportat și ucis la Auschwitz – și a început să studieze medicina la Tours, dar nu a perseverat.

 În 1939 s-a reîntors la Cernăuți, unde izbutise să fie admis ca student la universitatea din oraș, la literatură și limbile romanice. În drumul de întoarcere a trecut prin Berlin, unde a ajuns exact când a avut loc Noaptea de cristal… Ocupația sovietică din iunie 1940 l-a lăsat pe Paul Celan fără mari iluzii în privința stalinismului și a comunismului sovietic, care nu semăna deloc cu ceea ce visase adolescentul cu vederi socialiste. Sovieticii au impus reforme birocratice în universitatea unde el studia limbile romanice, iar Armata Roșie a început deportările în Siberia, apoi, în luna iulie 1941 românii au recucerit Bucovina și Basarabia, introducând legile de purificare etnică. La sosirea lor, oficialitățile române au ars sinagoga orașului, veche de șase sute de ani, au deportat o parte dintre evrei și i-au închis pe ceilalți într-un ghetou.

Cu toate condițiile mizerabile din ghetou, Celan a ascultat cântece în idiș, a tradus sonetele lui Shakespeare în germană și a continuat să-și scrie poemele. Înainte de dizolvarea ghetoului, Celan a fost obligat – în cadrul detașamentelor de muncă de folos obștesc – să participe – printre altele – la demolarea poștei centrale și la adunarea și arderea cărților rusești.

Din cauza antisemitismului luase în considerație eventualitatea emigrării în Palestina dar, în 1945 s-a decis să se stabilească la București, unde a locuit până în 1947. Ca membru activ al comunității literare evreiești din România, el a tradus literatură rusă în limba română și a publicat cărți sub diferite pseudonime.

Între anii 1945 și 1947 scena literară română era dominată de suprarealism.

După ce mișcarea își pierduse orice suflu în Franța, țara de origine, André Breton, întemeietorul acestui curent, afirma: „Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București”.

Absorbit de acest curent, Celan se juca și confecționa diferite pseudonime pentru el și prietenii săi, așa cum a procedat și Fernando Pessoa, un alt poet modernist celebru, portughez și tot atunci și-a creat propriul său pseudonim, „Celan”, obținut din anagramarea numelui său de familie, Antschel.

În anul 1947, anul în care s-a instaurat regimul comunist în România, Paul Celan s-a refugiat la Viena. Aici s-a împrietenit cu Ingeborg Bachmann, care tocmai încheiase disertația sa de doctorat (Ph.D.) despre filosofia lui Martin Heidegger. În fața unui oraș împărțit în zone ale armatelor de ocupație și golit de comunitatea evreiască din epoca Imperiului austro-ungar, s-a mutat la Paris în 1948, unde a găsit și editorul primei sale colecții de poeme, „Der Sand aus den Urnen” („Nisipul din urne”).

La Paris, în noiembrie 1951 a întâlnit-o pe graficiana Gisèle Lestrange, cu care s-a căsătorit la 21 decembrie 1952 în ciuda opoziției familiei aristocratice a Gisèlei. În următorii 19 ani, ei și-au scris peste 700 de scrisori în care se resimte influența stilului lui Franz Kafka din „Scrisori către Felice” și „Scrisori către Milena”.

Celan a purtat și o corespondență celebră și de valoare literară cu scriitoarea Nelly Sachs, viitoarea laureată a Premiului Nobel pentru literatură.

Cel mai celebru poem al său „Fuga morții” ,în original: „Todesfuge”, comemorează lagărele morții. În contradicție, Theodor W. Adorno vine cu aserțiunea că „a scrie poezie după Auschwitz este un act barbar”.

Paul Celan, întotdeauna sensibil la critici, a luat această afirmație la propriu. Poemul său de maturitate „Engführung” -„Stretto” sau „Îngustarea”,  a fost o rescriere a propriului său poem „Fuga morții” într-un limbaj și mai disperat.

Prin poezia sa criptică, fracturată și monosilabică  a fost deseori comparată creaţia sa cu muzica lui Weber. Unii critici cred că Paul Celan a încercat fie să distrugă, fie să refacă din temelii limba germană. Forța poeziei sale vine din necesitatea de a exprima o mărturie într-o limbă ce nu păstreaza niciodată suficiente cuvinte pentru a reproduce ce s-a întâmplat…

Numit profesor de limba germană la École Normale Supérieure Celan și-a continuat activitatea de traducător. În 1955 a fost naturalizat cetățean francez. A trăit la Paris până la sinuciderea sa , cand s-a aruncat  în Sena, în jurul datei de 20 aprilie 1970.

„Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?”, ne întrebăm retoric parafrazându-l pe Emil Cioran,  la împlinirea celor 51 de ani decând Sena a devenit pântecul eternităţii pentru tragicul poet şi om, Paul Celan…

Paul Celan a priceput dimensiunea shakespeareană a fiinţei sale, în care toate îndoielile sunt permise, şi care adaugă umbrelor  un parfum de cangrenă… A fost un erudit complexat şi jefuit în aceeaşi măsură de propriul său destin în care s-a simţit ca într-o celulă…şi, poate că decizia de a opri lupta a dus la moartea sa, o luptă din care au lipsit adversarii nevăzuţi şi-au aruncat zarurile fără a prevesti sau alerta un final la fel de tragic ca şi viaţa sa...

Întorcându-mă la Cioran: „Am aflat că P. Celan a fost internat într-un ospiciu, după ce ar fi încercat să-şi omoare nevasta. Avea mult farmec, acest om imposibil, cu care orice relaţie era dificilă şi complicată, căruia însă îi iertai totul dacă uitai reproşurile sale injuste, absurde, aduse lumii întregi “, pentru a nu-i tulbura veşnicia lui Paul Celan aş încheia tot cu cel care l-a admirat cu adevărat:

 „Destul mi-am pierdut din lumină cerşind pomana înălţimilor. Sătul de tot felul de ceruri – mi-am lăsat sufletul biruit de podoabele lumii. Pe propriile ruine am ajuns să ştim cine suntem. Tot ce este îmi pare a fi o hrană pentru o tristeţe nemăsurată. Mă va scuza cineva c-am fost? De-aş avea genunchi ca Alpii, să-mi cer iertare oamenilor şi departărilor!”….

Epilog: „Cine învaţă să privească ce se vede ştie ce e invizibilul”.Paul Celan

Anca Bica Bălălău

Sursa-Caietele lui Cioran; wikipedia