Motto:”Eleganţa este atunci când interiorul este la fel de frumos ca exteriorul.”Coco Chanel
Caldă, frumoasă și tânără ne-a împărtăşit cu altruismul ce o caracterizează povestea vieţii sale, fiindcă este asemeni unui vulcan ce încălzește inimile de piatră cu lava lacrimilor, în aceste vremuri tulburi, în care frumuseţea adevărată începe în momentul în care decizi să fii tu însăţi.
„O fată trebuie să aibă două lucruri: clasă şi să ştie să fie fabuloasă”
Cezara Dafinescu s-a născut într-o zi de pe 4 august, la Sibiu, mama medic si tatăl general de armată. În copilărie s-a bucurat de protecţia și educația bunicii sale, avocat, de origine poloneză. A urmat doi ani de balet clasic, dar pentru că era înaltă, s-a înscris la liceul sportiv, devenind campioană naţională de atletism la juniori. Cariera sa sportivă s-a încheiat în urma unui accident soldat cu o ruptură de muşchi.
„Nu ştii niciodată când ai întâlnire cu destinul. Trebuie să fii cât mai frumoasă la întâlnirea cu destinul”
În anul 1973 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, din București, la clasa profesorului universitar Moni Ghelerter luând la examenul de diplomă nota 10.
În anul trei de facultate s-a căsătorit cu George Motoi, la o lună după ce-l cunoscuse, actor celebru din Cluj, la acea vreme, ce filmase “Serata “.
În anul următor de facultate a devenit mămica unei fetiţe. După absolvire este repartizată la Teatrul Naţional din Bucureşti.
„Vârsta nu te apără de dragoste, dar dragostea te apără de vârstă”
După o căsătorie de 23 de ani cu actorul George Motoi, divorţează în 1997, deoarece cunoaşte la 45 de ani , “marea dragoste “: Gelu Fronea, de care s-a îndrăgostit nebuneşte. Din păcate, în anul 2003 moare într-un accident de motocicletă, iar actriţa este sfâșiată de durere.
„La ora 14 am vorbit cu el și la ora 15 era mort”, ne-a mărturisit cu mâhnire Cezara Dafinescu. ”Odată cu el a luat tot ce se cheamă dragoste”, a continuat, parcă si cuvintele sale erau îmbrăcate în doliul nesfârșit al lacrimilor.
Cu totii suntem ostatici ai destinului, am gândit eu, într-o clipă când era necesar să dezertăm împreună spre un alt capitol al dialogului nostru. Și fiindcă soarta-ți lasă întotdeauna o portiță în momente de cumpănă, Cezara Dafinescu și-a continuat mărturisirea.
„Nu am fost prea des în oraşul vostru, dar îmi amintesc cu drag de începuturile mele, când veneam alături de George Motoi, apoi cu spectacolele Teatrului Naţional din Bucureşti. Ştiu, în schimb foarte multe despre Reşiţa, de la prietena mea Ileana Stana Ionescu care a debutat la teatrul reşiţean, unde şi-a cunoscut soţul – Andrei Ionescu. Întotdeauna, când am fost plecate în turnee, şi-a dorit să vină şi la Reşiţa.“
Mă privește, zâmbește cu delicatețea unui suflet mare și se luminează când o rog să transmita doamnei Ileana Stana Ionescu gândurile bune și toată prețuirea reșițenilor.
Continuă parcă în numele spectatorilor reșițeni:
„Și Ileana și Andrei Ionescu sunt oameni de o calitate rară.“
O privesc copleșită, deodată în mintea chipurile celor doi mari actori îmi apar senine, jucând-și tinerețea în iubirea pentru scena reșițeană care le-a înlesnit destinul comun al vieților lor.Îmi amintesc că cea mai mare libertate a omului este aceea de a avea propriile gânduri, cel mai mare curaj este acela de a spune ceea ce gândeşti.
Sufletele mari au întâlnit întotdeauna opoziție din partea minților mediocre, sunteți o femeie frumoasă, deșteaptă, toate acestea au reprezentat avantaje sau dezavantaje de-a lungul vieții, atât pe scenă cât și în plan personal?
„Aș fi ipocrită să spun că nu m-au ajutat dintr-un anumit punct de vedere, dar uneori a fost un handicap, pentru că de foarte multe ori am fost distribuită așa la prima mână, pe ideea suprficială și frumoasș. Am luptat din răsputeri să dovedesc că am și altceva decât culoare.”
Zâmbește cu autoironie si continuă:
„Am în unul din spectacolele mele o replică –Adică ce, numai urâtele sunt talentate? Și frumoasele sunt talentate, numai că frumoasele au parte de săruturi adevărate pe scenă, urâtele, nu prea – știu, asta-i supără pe mulți. “
Zâmbește și din ochii ei mari și verzi curcubeele își leagăna orizonturile pe străluciri de raze ce-au fugit pentru o clipă din rai… continuă cu vocea ce-a consacrat-o pe retina memoriei fiecărui iubitor de teatru.
„În Reșița este o sete de cultură, spectatori foarte buni și vă promit că vă voi pune pe lista mea de suflet. Într-o luna, maxim două, mă voi întoarce cu noul meu spectacol, ce mi l-a scris George Arion, în regia lui Toma Enache. Spectacolul este povestea vieții mele, într-un singur personaj, realizat într-o cheie regizorală modernă și pune în scenă aspecte din viața mea de artist, dar și din cea privată. Este, până la urmă povestea celor 40 de ani de teatru ai mei. Vreau să mă întâlnesc cu spectatorii, adică să mă reîntorc în toate orașele unde am jucat, o întâlnire de suflet, fără aspect pecuniar, la finalul căreia voi dialoga cu fiecare spectator și ne vom lua la revedere, fiind totuși în viață, Nu îmi place să merg la înmormântările colegilor, fiindcă în sufletul meu cei care ne-au părăsit și au plecat pe câte o stea, sunt undeva acolo la ei.Este injust și dureros că o anumită parte dintre cronicari și public își amintește în cele trei zile în care se pune ferparul; ce-a făcut, ce n-a făcut cea sau cel care a plecat în ceruri. “
Verdele ochilor ei se încălzește în puterea credinței și sincerității ce-i zidesc mărturisirea. Parcă tot smaraldul lor cântărește 21 de grame cât are sufletul uman. Mă simt ca un sufleur în cușca destinului, nu știu cu ce replică să continui. Ca orice truditor al scenei, îmi simte replica nerostită, încă.
„Eu sunt o pătimașă, leoaică cu ascendent în rac și sentimentală și sensibilă și e mai bine așa, dacă eram doar leoaică, eram de nesuportat. “
Viața este un lut căruia voința îi dă forma si poate de aceea suntem Robinsoni cu o insulă în suflet, pe insula dumneavoastră cine locuiește? o întreb cu emoție și curiozitate.
Se întoarce cu privirea doborâtă parcă de o sentință fără drept de apel:
„Ști, nu am avut parte de Antigona și celebra replică-Eu sunt născută spre a iubi, nu spre a urî. Nu am spus-o niciodată pe scenă. Am spus-o în viață. Din păcate, acum, pe insula mea nu locuiește nimeni, nici măcar eu, de 16 ani nu m-am mai putut ridica, nu mă mai pot iubi nici măcar pe mine“.
Mă ridic din cușca aceea a sufleurului răpus de finalul unui spectacol, în care replicile nespuse sunt asemeni unor capete de balaur, pe care n-a reusit nimeni sa le taie. Îmi amintesc cât de pătimaș mi-a spus:
„Am dat din viața mea, am dat din sufletul meu câte-o părticică, vreau să dau și la Reșița.”
Îi mulțumesc, Cezarei Dafinescu!
Zâmbește, îmi spune din mantaua verde a ochilor ei mari o lacrimă pe creasta inimii și-mi îmbrățisează sufletul –„Pe curând, Reșița!”
Anca Bica Bălălău
(Interviul a fost realizat când actriţa a jucat la Reşiţa!)
