Multe generaţii de români care s-au adăpostit în culisele teatrului radiofonic îşi amintesc marile voci ale artiştilor, memoria rămânându-le un paznic fidel al celui mai frumos sentiment: ADMIRAŢIA! Patetic sau nu, acest sentiment devenit în aceste vremuri desuet şi chiar ruşinos din motive diferite, fie că nu mai avem ce admira, fie că nu mai ştim să o facem, rămâne un fidel platoş al supravieţuirii pe vreme de… pandemie morală. Consumerismul şi falsitatea au tras aparent cortina peste bucuria revelaţiei, peste orizontul dorinţelor şi uneori căutăm cu tristeţe un cimitir al cuvintelor pe care, cei din jurul nostru nu le înţeleg … Va trebui necontenit să-i apărăm pe cei puternici împotriva celor slabi… de aceea vă propun un exerciţiu simplu de admiraţie şi memorie pentru cel ce-a fost şi rămâne unul dintre cei mai mari actori de comedie, Alexandru Giugaru, născut la 23 iunie 1897, la Huşi, judeţul Vaslui. A urmat cursurile Liceului Cuza Vodă din oraşul natal şi apoi în 1926 a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, potrivit volumului ”1234 cineaşti români”, Editura Ştiinţifică, 1996.
„Giugaru avea o știință uriașă de a grava portrete de imbecili candizi, mitocani cu parapon, vicleni interlopi, autoritari mărginiți, încornorați stupizi, palavragii cu ifos, bătăuși sanguinari, retrograzi cu principii. Era autentic în tot ce juca, întreaga lui ființă avea rădăcini puternice în solul românesc, dar el intuia și aspectele universale ale eternului uman”, îl elogia regretatul critic de teatru Valentin Silvestru.
A rămas în istoria teatrului românesc printr-o prodigioasă activitate teatrală pe scena Teatrului Naţional Bucureşti şi a interpretat o serie de personaje comice, adesea cu o notă grotesc-caricaturală, multe dintre acestea din repertoriul caragialian.
Printre piesele în care a smuls ropote de aplauze pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti s-au numărat “O noapte furtunoasă” – Jupân Dumitrache (1942) regia Jean Georgescu, “O scrisoare pierdută”- Zaharia Tranahanche (1953) regia Sică Alexandrescu şi Victor Iliu şi “D’ale carnavalului”- Pampon (1958) regia Aurel Miheles şi Gheorghe Naghi, în care i-a avut parteneri de scenă pe Grigore Vasiliu Birlic, Ion Finteşteanu, Radu Beligan, Elvira Godeanu.
Cu ”Revizorul” de Gogol a mers în turneu la Moscova, cu ”Bădăranii” de Carlo Goldoni – în turneu la Veneţia. Unul din multele sale roluri memorabile a fost cel din piesa ”Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, interpretată în travesti alături de Grigore Vasiliu Birlic. S-a remarcat şi în piesa de teatru ”Coana Chiriţa” de Tudor Muşatescu, în ”Take, Ianke şi Cadâr” regizată de Ion Finteşteanu, ”Nevestele vesele din Windsor”
Vocea sa inconfundabilă şi jocul extrem de natural l-au recomandat şi pentru roluri în filme. Prima peliculă în care a apărut a fost “Legenda celor două cruci” (1925), în regia lui Ghiţă Popescu şi a lui Eftimie Vasilescu.
„Pentru mine, realismul înseamnă totul în artă. Eu trebuie să fiu, din toate punctele de vedere, acela pe care-l joc şi nimic altceva. Nu-mi place să şarjez, să afectez, să împopoţonez rolul cu farafastâcuri; aşa joc de când m-am urcat prima oară pe scenă şi aşa voi juca totdeauna”, perora Alexandru Giugaru.
A mai jucat în filme precum “Păcală şi Tândală la Bucureşti” (1925) în regia lui Aurel Petrescu, “Venea o moară pe Siret” (1929) regia Martin Berger, “Directorul nostru” (1955) regia Jean Georgescu, “Popescu 10 în control” (1955) regia Traian Fericeanu, “Două lozuri” (1957) regia Aurel Miheles şi Gheorghe Naghi, “Telegrame” (1959) regia Aurel Miheles şi Gheorghe Naghi, “Bădăranii” (1960) regia Sică Alexandrescu şi Gheorghe Naghi, “Post-restant” (1961) regia Gheorghe Vitanidis, “Doi băieţi ca pâinea caldă” (1962) regia Andrei Călăraşu, “Mofturi 1900” (1964) regia Jean Georgescu, “Haiducii” (1965) regia Dinu Cocea, “Corigenţa domnului profesor” (1966) regia Haralambie Boroş, “Răpirea fecioarelor” (1967) regia lui Dinu Cocea.
În anul 1964, a obţinut titlul de ”Actor emerit” şi ”Premiul de Stat”.
În afara scenei a fost soţ şi părintele a doi copii.A urcat în eternitate la 15 martie 1986.
Chiar dacă am făcut un “cortegiu funerar de admiraţie” prin cuvintele memoriei, patetic pentru mulţi , inabordabil pentru ipocriţi, dar pentru cei tari şi cu sufletul frăgezit de lacrima emoţiei, Alexandru Giugaru este actorul care a contribuit la naşterea teatrului românesc de-a pururi!
Anca Bica Bălălău
Sursa: „Eterninatea lui Alexandru Giugaru” de Valentin Silvestru
