Andrei Ioniță, sunteţi parte a unei elite europene de români, foarte admiraţi şi preţuiţi pentru ceea ce fac şi realizează peste tot în lume. Mai mult decât atât, sunteţi modelul tânărului muzician român care demonstrează zi de zi că se poate pătrunde în lumea marilor valori artistice. Mă gândesc că există, însă, o disciplină fantastică ce vă gestionează performanţa. Cum se ajunge aici, atât de devreme?

În primul rând, nu îmi place să mă laud pe mine însumi, dar bănuiesc că în urma succesului înregistrat la Concursul “Ceaikovski” de acum doi ani şi, având în vedere şi cariera şi concertele frumoase pe care le-am avut de atunci încoace, am devenit un oarecare model pentru tinerii muzicieni români şi sper să le ofer cât mai multă încredere pe viitor. Ceea ce este foarte important, pe lângă munca şi talentul care sunt componente absolut necesare, este plăcerea. În orice domeniu în care lucrează şi pentru care se străduiesc toţi tinerii, cred că ceea ce este foarte important este să ai pasiune în tot ceea ce faci.

Sunteți la prima generaţie de muzicieni profesionişti în familie, dacă nu mă înşel. Ştiu, însă, că mama a fost cea care v-a însoţit mereu, alimentând de timpuriu potenţialul simţ muzical, încă de când aveaţi doar un an şi câteva luni de zile. Cum a apărut şi s-a dezvoltat această pasiune pentru muzică? Ar fi foarte interesant de aflat dacă există stocată undeva, în memorie, cea mai veche amintire a dumneavoastră legată de muzică, de sunetul muzical?

Imediat după câştigarea Concursului “Ceaikovski” am început colaborarea cu o agenţie de impresariat germană, în Berlin

Da, mama cânta în diverse coruri de amatori şi ţin minte, pe cand aveam probabil trei ani, poate chiar şi mai devreme, cum mergeam alături de ea la repetiţiile corului. Am crescut aşadar, cumva alături de muzica vocală. Ţin minte şi primele lecţii de pian pe care le-am luat la vârsta de 4-5 ani. La fel, îmi amintesc şi primele CD-uri pe care le-am ascultat, chiar şi primele discuri de vinil. Cred că între primele muzici ascultate se numără Oratoriul Messiah şi Concerti Grossi de Georg Friedrich Handel. De asemenea, muzica lui Corelli. Reţin bine momentul şi când am ascultat prima oară concertul de Dvorak pentru violoncel.

Aţi ales muzica, o artă care impune multă disciplină, nenumărate ore de repetiţii şi dedicare, combinând-o cu o formare educaţională de vârf, sunteţi absolventul Colegiului Naţional “Sfântul Sava” din Bucureşti, la clasa matematică-informatică, bilingv. Totuşi, simţiţi vreodată că aţi pierdut ceva din farmecul unei copilării obişnuite, investind atât de mult timp şi energie în orele de studiu, muzical şi general?

Cred că muzica m-a ales pe mine. Nu m-am putut imagina niciodată urmând un alt traseu şi, cu toate că am făcut tot ceea ce mi-a stat în putinţă pentru a ajunge un muzician de succes şi nu neapărat doar de succes, ci un muzician bun, am dorit să am o cultură generală cât mai bine dezvoltată şi, aşa cum am răspuns şi la prima întrebare, am făcut totul cu plăcere.

Există în viaţa viitorilor mari artişti un unic moment de grație, care odată exploatat aşa cum trebuie poate deveni temelia unui vis de îndeplinit, până atunci. În cazul dumneavoastră mulţi, poate, s-ar grăbi să dateze clipa aceea în iulie 2015, odată cu câştigarea Concursului “Ceaikovski” de la Moscova. Poate din interior se vede altfel, însă? Greşesc cumva? Acela a fost momentul, declicul pe care îl aşteptaţi şi căutaţi, ori a venit mult mai devreme? Concursuri importante aţi mai câştigat?

Cu toate că m-am bucurat de multe momente extraordinare pe scenă şi înainte, într-adevăr, câştigarea concursului “Ceaikovski”, şi nu doar câştigarea, cât efectiv stările pe care le-am simţit când am fost pe scena de la Sankt-Petersburg, mi-au rămas adânc întipărite în memorie. A fost pentru prima dată când mi-au dat lacrimile pe scenă în timp ce cântam. A fost o experienţă absolut halucinantă, scoasă parcă dintr-un vis. Pe lângă lucrurile acestea m-am trezit şi din acest vis şi m-am bucurat în continuare de numeroasele oportunităţi şi uşi care mi-au fost deschise în urma acestui succes.

Acum sunteţi la Berlin, continuându-vă studiile muzicale la Universitatea de Arte de acolo. Cât de dificilă a fost perioada aceea de adaptare, când aţi ajuns în oraşul german? Veneaţi dintr-un spaţiu străin. Cât de deschis este acolo sistemul?

Normal că nu este uşor pentru niciun tânăr venit din orice alt spaţiu cultural. Nu mi se pare că mi-a fost neapărat mai dificil decât altora de a mă integra acolo. Berlin, până la urmă, este o capitală internaţională, artistică, muzicală. Este efectiv un hot-spot pentru tinerii veniţi din toate naţiile şi de pe tot pământul. De aceea, într-un asemenea spaţiu internaţional nu cred că mi-a fost atât de dificil să mă integrez.

Vă ascultam la un moment dat într-un interviu, în care spuneaţi că doar Berlinul vă mai oferă ocazia să vă odihniţi cum trebuie. Este Berlinul un fel de acasă?

…sau Bucureştiul. Berlinul a devenit o a doua casă. Este, într-adevar, o oază de linişte. Mai am un an şi jumătate de studii aici şi probabil că vor mai urma şi alţii.

Lumea muzicală actuală implică o industrie complicată pentru care cei tineri sunt de multe ori prea puţin pregătiţi. Se intră într-un întreg angrenaj, susţinut şi prin participarea şi câştigarea unor importante concursuri. Ele, însă, cred că la un moment dat nu mai sunt suficiente. S-a schimbat demult paradigma artistului care studiază ore întregi pe zi, așteptând să primească prin poştă ofertele de concert. În ce stadiu sunteţi acum, aveţi un impresar, sunteţi propriul impresar, PR, asistent?

Imediat după câştigarea Concursului “Ceaikovski” am început colaborarea cu o agenţie de impresariat germană, în Berlin, de asemenea, am reprezentanţe locale şi în Statele Unite, în Marea Britanie, în Japonia. Da, câştigarea unui premiu la o asemenea competiţie nu mai înseamnă mare lucru în zilele noastre. Sunt atât de multe concursuri internaţionale, sunt atât de mulţi premianţi, dar în acelaşi timp, toate acestea reprezintă un “rău necesar”. Având în vedere faptul că nu m-am născut într-o familie de muzicieni, tot ceea ce am realizat am reuşit oarecum cu forţele proprii, evident, cu susţinerea familiei, cu susţinerea profesorilor, din acest motiv, o asemenea participare a reprezentat o rampă de vizibilitate şi mi-a oferit această deschidere.

Ce rol consideraţi că au modelele într-o carieră artistică?

Termenul acesta de model mi se pare destul de periculos. În zilele noastre foarte mulţi elevi şi studenţi urmăresc avid înregistrări online, video, audio ale unor muzicieni pe care ei îi consideră modele. Ei bine, acest lucru este foarte periculos pentru că, până la urmă, fiecare tânăr s-a născut cu imaginaţia lui şi cu un talent care este exprimat într-un fel unic. Numai că atunci când asculţi aceste înregistrări, începi să imiţi în mod inconştient. Normal că am fost şi eu inspirat de Daniil Shafran sau de Jacqueline du Pré, de Yo Yo Ma şi Steven Isserlis, dar, în acelaşi timp, încerc să îmi urmez instinctul muzical şi să fiu sincer cu arta şi cu muzica mea.

Care sunt ritualurile violoncelistului Andrei Ioniţă? Şi dincolo de ele ce mai rămâne exclusiv pentru sine? Mai este timp de o vacanţă? Simţiţi vreodată că trebuie să luaţi distanţă de instrumentul dumneavoastră, să vă lăsaţi un spaţiu de respiraţie?

Pentru mine replica succesului nu o reprezintă doar o carieră fulminantă, ci găsirea acelei linişti interioare, a acelui balans pe care cred că toţi oamenii îl caută. Mi se pare chiar nesănătos să fii atât de focusat pe violoncel şi pe carieră. De fiecare dată când am câteva zile libere încerc să mă întâlnesc cu prieteni sau să mă liniştesc, să ies cât se poate de des din Bucureşti ori din Berlin.

Dincolo de muzică, ce vă pasionează?

În şcoala generală mi-au plăcut materiile reale, din pacate însă, nu am mai avut ocazia să studiez mai departe. În general, citesc, încă mai ascult muzică, fiindcă sunt înconjurat de muzică. Încerc să mă obişnuiesc şi cu călătoritul, cu vizitatul de locuri noi. Încă mai găsesc plăcere şi în lucrurile acestea.

Eraţi la un moment dat în căutarea unui instrument, între timp l-aţi şi găsit. Are el o poveste care merită să fie împărtăşită publicului?

Da, violoncelul meu aparţine unei fundaţii extraordinare din Hamburg – “Deutsche Stiftung Musikleben” – care are un program ce rulează, dacă nu mă înşel, de 30 de ani. Ei oferă, cu împrumut, tinerilor muzicieni în vârstă de până la 30 de ani, care locuiesc în Germania, instrumente. Acest instrument al meu este un Giovanni Battista Rogeri din anul 1671. Este un instrument minunat, cu un ton cald şi grav. Cred că ne potrivim foarte bine.

Pe scena Festivalul “George Enescu” de anul acesta, cu acest instrument, veţi urca alături de Orchestra Filarmonicii din Munchen, un ansamblu excepţional condus de un “maestro” fără pereche. Cum aţi primit invitaţia de a fi solist în acest concert?

Invitaţia a venit cumva indirect tot prin prisma succesului înregistrat la concursul “Ceaikovski”. Cu maestrul Gergiev şi Filarmonica din Munchen am mai colaborat şi în luna mai a acestui an. Am avut trei concerte împreună, două la Munchen, în Sala Mare a filarmonicii de acolo, Gasteig, şi încă un concert la Musikverien, în Viena. Mă bucur tare mult să revenim şi să aducem această combinaţie şi la Bucureşti.

Concertul nr.1 pentru violoncel şi orchestră de Camille Saint-Saens a fost alegerea dumneavoastră sau a fost lucrarea sugerată de organizatori?

Am fost rugat să interpretez Concertul nr. 1 de Saint-Saens, care este considerat, poate, pe nedrept, un concert facil sau, în orice caz, mai abordabil decât alte concerte romantice la fel de cunoscute. Este un concert absolut minunat în interiorul căruia fiecare frază curge. Este o mare plăcere să cânţi o asemenea muzică.

Fiecare artist are un mod diferit de a aborda relaţia cu publicul său. E acolo un schimb fantastic de energie şi emoţie? Dumneavoastră cum le gestionaţi? Se pot pune în cuvinte asemenea sentimente?

Rolul muzicii este tocmai acela de a exprima inefabilul, de aceea nu ştiu dacă pot exprima foarte concludent ce simt în timp ce cânt. Este un amalgam de emoţii şi cred că ceea ce reiese din cântatul meu, sunt, totuşi, pasiunea, spontaneitatea şi inventivitatea. Lucrurile acestea sper că le simte şi publicul în timp de cânt.

În final, spuneţi-mi, vă rog, cum se vede și cum se simte lumea de pe marile scene ale lumii, în compania atâtor mari artişti?

Lumea nu este întotdeauna dreaptă, mai ales atunci când ajungi în aceste cercuri, să zicem, superioare, într-o elită şi observi că există invidii ca peste tot, interese şi jocuri de culise. La final însă, mesajul unui artist, dacă el este sincer, răzbate. Ceea ce este frumos, până la urmă, trece peste toate nedreptăţile şi atinge inimile oamenilor.

 Corina Marica Rădoi

Nota redacției:

Românul Andrei Ioniţă, la vârstă de 21 de ani, a câştigat premiul I şi o medalie de aur la secţiunea Violoncel a celei de-a XV-a ediţii a Concursului Internaţional “Ceaikovski” din Rusia. Concursul Internaţional “Ceaikovski”, a cărui prima ediţie a avut loc în urmă cu mai bine de 50 de ani, nu este doar un eveniment marcant al culturii muzicale din Rusia, ci şi una dintre manifestările majore pe scena muzicală internaţională. Concursul Internaţional “Ceaikovski” se desfăşoară o dată la patru ani.

Andrei Ioniţă este absolvent al Şcolii de Muzică şi Arte Plastice Nr.1 “Iosif Sava” din Bucureşti, secţia Violoncel, şi al Colegiului Naţional “Sfantul Sava”. Acesta a început să studieze pianul la vârsta de 5 ani, iar violoncelul, la 9 ani. În prezent, este student la Universitatea de Arte din Berlin (UdK). Andrei Ioniţă este laureat a numeroase concursuri naţionale şi internaţionale.