Cronica scurta a unui vis împlinit de Teatrul de Vest!

Sufletul omului este de multe ori un fluture cu o aripă lipsă, poate de aceea merge la teatru, să-și întrupeze cea de-a doua aripă și să învețe din nou să zboare, un zbor înalt cu gânduri albe.

Articol editat de Anca Bălălău, 21 noiembrie 2023, 14:40

Această întrupare în regăsirea propriului zbor am trăit-o la premiera spectacolului ‘’Viața e vis’’ de Calderon de la Barca, pus în scenă de Teatrul de Vest. O seară în care fiecare ne-am recuperat cealaltă aripă…

Este greu de descris raiul culorilor, al muzicii, al costumelor și al sentimentelor ce s-a dezvăluit rafinat și afectuos în pastelul stărilor ce au vegheat și încă mai veghează în amintirea fiecăruia.
Știam și îl anticipam pe Toma Enache ca un regizor complex de teatru și film, o cunoaștem cu toții pe Doina Levintza, creatoarea de modă sau pe muzicianul Cari Tibor, de altfel pe Silviu Apostol sau pe Maria Dore, scenografa, dar nu mi-am imaginat armonia totală cu trupa reșițeană, recunosc așteptam undeva o culoare lipsă.
Nu a fost, tânărul actor în rol principal, Claudiu Gabor, a convins. Un Hamlet cu final fericit,alături de micul clown, Nadina Cîmpianu, tămăduitori prin tinerețe și măgulitori prin onestitatea față de colegi și public, prin rezerva de dinamism cu care au dat verdictul convingător-Viața e vis!

Au strălucit în Visul lor Denisse Moise și Ana Maria Cizler, dar și veteranii, Florin Ruicu și Sorin Fruntelată, după cum și-a reconfirmat imensul talent, Alexandru Moldovan și tinerele Alis Pelle și Cezara Crețu.Bătrânul rege interpretat de Marius Tudor ne-a vorbit din spatele experienței și al greșelilor asumate, ca un înțelept depășit de propria sa ezitare…

Un spectacol greu de descris, care s-a transformat într-un cerc perfect, fără niciun fel de carențe, fără abandonuri sau sau sincope.
Toma Enache a fost cel care a armonizat și manipulat inteligent actorii și spectatorii, deopotrivă.

Întreaga trupă a fost bună, relaxată și implicată, regizorul a omogenizat și a îndepărtat orice urmă de egoism, doamna Levintza a răsfațat fiecare actor și personaj și artiștii au jucat și s-au jucat conștienți că nu sunt simpli curteni, ci niște domnițe și domni la aristocrata curte a Măriei Sale-Teatru. Și-au purtat coroana de aleși, și-au dus rolurile nu ca pe o obligație, ci ca pe o mare onoare!

Poate, Florin Ionescu, managerul instituției, a fost cel mai emoționat, fiindcă a jucat totul pe o carte, pe o dramatizare ce face risipă de principii și emoție,(astăzi dezamăgitor de ignorate) pe un dramaturg ce rezistă de câteva secole și a reușit după două luni de muncă să pună în oglinda cea mare a teatrului, dar și în cele mici de final- catharsisul mirării și al emoției!

Publicul a răspuns, cu surprindere, cu mirare, cu emoție și în final cu recunoștință!

Spectacolul ‘’Viața e vis’’ a demonstrat că este doar o scuză afirmația-‘’Punem ce cere publicul’’, ci contează cum educăm publicul, după cum spunea Cehov, ‘’fiecare teatru are publicul pe care îl merită!’’

Si Teatrul de Vest are un public bun, inteligent, dovadă declarația unui spectator ce însumează părerea general:

’’Un Regal! Vis e viața noastră-ntreagă, iară visele – tot vis…Am asistat vineri seara la un regal teatral. Am ieșit din sala de spectacol total buimăcită, cu sentimentul acut că am asistat la punerea în scenă a vieții mele, a tuturor vieților celor care s-au aflat, pentru mai bine de 90 de minute, față în față cu piesa lui Calderon de la Barca, Viața e vis.

Un spectacol fără cusur. O regie de zile mari, a lui Toma Enache, care ne-a transportat pe toți, fără excepție, într-o lume în care granițele dintre realitate și vis au devenit atât de fragile, încât la final n-am fi putut spune cu certitudine dacă ceea ce s-a petrecut dinaintea ochilor noștri a fost aievea, sau doar un vis din care n-am mai fi vrut să ne deșteptăm niciodată. Costume splendide, scenografie fabuloasă, coloana sonoră perfect integrată, punctând tulburător momentele în care emoția părea că se revarsă în scenă și dincolo de ea, un estetism vizual și auditiv care m-a copleșit și m-a țintuit în scaun, aproape fără să respir, pe toată durata reprezentației.

Tema ”viața ca vis” străbate, dintr-un capăt într-altul, întreaga literatură. În textul lui Calderon de la Barca devine laitmotivul prin care, pas cu pas, ni se sugerează faptul că viața, cu ambițiile ei deșarte, e la fel de înșelătoare și lipsită de consistență ca și visul. În demonstrația lui, autorul își transformă personajele în simboluri, în întruchipări ale acelor tenebre pe care le regăsim, afișate fățiș sau ascunse sub măști colorate, în fiecare dintre noi: furia, agresivitatea, ura, anxietatea, neîncrederea, trădarea, minciuna, instinctualul brut, setea de răzbunare, cruzimea, cinismul, dorința de putere, toți acei monștri care zac în noi și care, adesea, ies la suprafață în izbucniri de întuneric, transformându-ne existența în coșmaruri fără sfârșit.

Am văzut furia dezlănțuită a lui Segismundo, descătușat din întunericul temniței și încătușat în bezna propriei ființe. Am văzut ura pe care o naște trădarea în ochii Rosaurei cea îndrăgostită și abandonată de bărbatul iubit. Am văzut suferința tatălui, regele Basilio, care își vede eșecul ca părinte în furia rostogolită cu urlet a fiului său. Am văzut suferința lui Clotaldo, nevoit să aleagă între datorie și dragoste părintească. Am văzut mâhnirea nerostită a lui Astolfo, a cărui iubire pare că nu se va putea împlini niciodată. Am văzut tristețea prințesei Estrella, născută din propriile insecurități, din propriile neputințe, din propriile temeri. Și m-am văzut pe mine. Cu eșecurile mele, cu abandonurile mele, cu zvârcolirile mele în furii neputincioase, cu neîncrederea mea în mine ori în ceilalți. Mi-am văzut, scenă cu scenă, chipul acela pe care, ca toți ceilalți, îl ascund de mine și de lume, sub masca pe care o port când visul se destramă și realitatea mă copleșește.

Am trăit cu o tulburare pe care rar am încercat-o senzația că tot ce văd acolo, în lumina reflectoarelor, e despre mine și despre noi toți. Căci nu suntem cu toții, oare, prizonieri ai propriilor noastre visuri? Sau, cum spune însuși autorul, ”în această viață totul e adevărat și totul e minciună”…

Alunecăm mereu între viață și vis, ne amăgim că deținem controlul asupra vieților noastre, luăm decizii, le regretăm cel mai adesea, provocăm suferință celor din jur, alergăm după himere, iubim cu disperare, urâm cu asupra de măsură, construim în noi și în afara noastră grandioase castele de nisip și nu știm, niciodată nu știm care e, de fapt, realitatea palpabilă: viața sau visul?

Metafora – simbol a coliviilor atârnând amenințător deasupra capetelor tuturor mi s-a părut copleșitoare, cheie a întregului text dramatic: suntem cu toții prizonieri ai propriilor existențe, ai propriilor visuri, suntem prizonierii fricilor noastre, ne zvârcolim între dorința de a izbuti și teama de a încerca, ascundem de lume și de noi dorințele profunde, prea înfricoșați de gândul de a încerca, refugiindu-ne în vis, acolo unde uneori, doar uneori, totul pare posibil. Deloc întâmplător, mesajele din final aduc lumină, aduc speranță și îndeamnă la curajul de a ne lua în mâini destinele, de a ne urma visurile și de a face ca fiecare dintre ele să se transforme în realitate.

”Frumusețea va mântui lumea”, spune Dostoievski. Nu stă oare frumusețea și în visele, ori în visurile noastre? Dacă viața e un vis într-un vis, atunci mântuirea e în noi, în visele și în visurile noastre, în aspirațiile noastre, în micile noastre izbânzi, în acele momente în care lumina din noi e mai vie și mai puternică decât întunericul din spaimele noastre’’, este mărturia profesorului de limba și literatura română, Mihaela Muntean-Colegiul Național ’’Traian Doda’’ din Caransebeș.

Sufletul omului este de multe ori un fluture cu o aripă lipsă, poate de aceea merge la teatru, să-și întrupeze cea de-a doua aripă și să învețe din nou să zboare, un zbor înalt cu gânduri albe.

Am plecat de la premiera ‘’Viața e vis’’ cu cele două aripi cuibărite în izvorul lacrimilor arse de emoție. Zborul meu, s-a eliberat din colivia prejudecăților de orice fel și a luat forma celui mai frumos Vis al vieții… trăgând după el mirarea ce îmi înalță sufletul ca într-o rugăciune!
Felicitări echipei care m-a învățat să șoptesc în tăcere -Mulțumesc! La Reșița povestea merge mai departe! Avem TEATRU!

Mulțumim, Toma Enache, Doina Levintza, Cari Tibor, Silviu Apostol, Maria Dore și trupei reșițene!