Filosoful și eseistul Mihai Șora a murit, sâmbătă, potrivit unui anunț publicat pe pagina de Facebook a acestuia. „𝐌𝐢𝐡𝐚𝐢 𝐒̦𝐨𝐫𝐚 𝟕 𝐧𝐨𝐢𝐞𝐦𝐛𝐫𝐢𝐞 𝟏𝟗𝟏𝟔 – 𝟐𝟓 𝐟𝐞𝐛𝐫𝐮𝐚𝐫𝐢𝐞 𝟐𝟎𝟐𝟑
Iubitule,
ai fost fericire pură: nu doar un om frumos, ci Frumusețea însăși, credința, nădejdea și dragostea, cum spune cuvântul apostolic. Și niciodată nu-ți voi fi îndeajuns de recunoscătoare pentru tot ce mi-ai dăruit timp de aproape două decenii. Tu m-ai scos de pe șinele destinului meu și m-ai legat ireversibil și armonios de al tău, cu o grație de care numai tu erai capabil și pe care nu mulți pământeni o pot cuprinde cu mintea sau cu inima.
Încă nu știu cum va arăta ziua de mâine, nici toate cele care vor urma. E dincolo de puterea mea de acceptare. Unii oameni ar trebui să trăiască veșnic – nu numai în Rai, unde, negreșit, tu vei sta, ci și pe punctul acesta albastru, boțul de apă și humă care plutește în spațiu și pe care opt miliarde de alte făpturi omenești – dar niciuna ca tine – conviețuiesc, se ceartă sau se iubesc, se războiesc ori își sunt – unele, altora – sprijin.
E frig fără tine, iubitule.
Aziul
Născut pe 7 noiembrie 1916 la Ianova, Remetea Mare, Timiș, în perioada Imperiului Austro-Ungar, Mihai Șora a fost un filosof și eseist, membru fondator al Grupului de Dialog Social, al Alianței Civice și al Societății Române de Fenomenologie.
După studii de filozofie la Universitatea din Bucuresti (1934-1938), unde l-a avut profesor, printre altii, pe Nae Ionescu, a plecat la Paris, unde a obținut titlul de doctor în filozofie, devenind pentru o vreme cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Revenit în țară, se dedică unei vaste activităti editoriale, regândind din temelii colecția “Biblioteca pentru toți”, în care vor apărea în deceniile șapte, opt și nouă cele mai importante cărți ale culturii universale.
Din anii ’70 a început să publice dialoguri filozofice în revistele literare, care mai tarziu vor alcătui cărți de referință în filozofia românească.
A fost primul ministru al Învăţământului după căderea regimului comunist, făcând parte din guvernul condus de Petre Roman. A demisionat din funcţie în semn de protest faţă de mineriadele din 13-15 iunie 1990, refuzând apoi să mai ocupe funcţii în cadrul administraţiei de stat, conform Radio România Cultural
A debutat editorial în Franţa cu eseul “Du dialogue intérieur. Fragment d’une Anthropologie metaphysique” (Editura Gallimard, 1947). Trei decenii mai târziu, publică în ţară volumul “Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic” (1979, Premiul Uniunii Scriitorilor), după care i-au apărut volumele “A fi, a face, a avea” (1985) şi “Eu & tu & el & ea… sau Dialogul generalizat” (1990). A semnat şi volume de publicistică: “Firul ierbii” (1998, Premiul Uniunii Scriitorilor), “Filosoficale” şi “Câteva crochiuri şi evocări” (2001), “Mai avem un viitor? România la început de mileniu, interviuri” (2001), “Locuri comune” (2004), “Clipa şi timpul” (2005), “Despre toate şi ceva în plus. De vorbă cu Leonid Dragomir” (2005).
A colaborat cu articole şi studii în reviste ca: “Familia”, “România literară”, “Viaţa românească”, “Ramuri”, “Cronica”, “‘Vatra”, “22”. A tradus din J.J. Rousseau (“Visările unui hoinar singuratic”, 1968), J.P. Sartre (“Cu uşile închise”, 1981).
”În totul, avem de a face cu o figură singulară în filosofia românească. Încadrabil, ca vârstă, în generaţia lui Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Ţuţea, Şora a luat un traseu filosofic divergent faţă de aceştia. În timp ce discipolii lui Nae Ionescu se lăsau fascinaţi de un (neo)iraţionalism cu mesaj mesianic, el s-a format la şcoala franceză, fiind probabil singurul şi în orice caz cel mai autentic existenţialist român. Pe linia lui Descartes, Husserl, Heidegger, Sartre, el dezvoltă o viziune existenţialistă, folosind o metodă fenomenologică (…)”, se arată în ”Dicţionarul scriitorilor români” (Ed. Albatros, Bucureşti, 2002).
În 2011, a fost distins cu Decoraţia Regală ”Nihil Sine Deo”. I-a fost conferit în 2016 Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Cavaler “cu prilejul aniversării unui secol de viaţă, în semn de înaltă apreciere pentru întreaga sa carieră dedicată valorilor umane fundamentale, cercetării şi educaţiei, prin care a îmbogăţit cultura românească şi universală, pentru rolul avut în consolidarea democraţiei în România postdecembristă, impunându-se ca un reper al tinerelor generaţii”.
La 31 mai 2018 a primit, la Oradea, Premiul “Iosif Vulcan” al revistei “Familia”, “pentru dimensiunea modelatoare şi luminoasă a vieţii şi operei domniei sale, pentru consecvenţa admirabilă a spiritului în slujirea adevărului, binelui şi frumosului”.
La 5 octombrie 2018 Mihai Şora a primit Premiul Cetăţeanului European 2018, un premiu acordat, anual, de Parlamentul European, începând cu 2008, pentru activităţi şi iniţiative realizate de cetăţeni, grupuri, asociaţii sau organizaţii care, prin acţiunile lor de zi cu zi, promovează valorile consacrate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care au demonstrat un angajament remarcabil pentru promovarea unei mai bune înţelegeri reciproce şi a unei integrări mai puternice în rândul cetăţenilor statelor membre sau care au facilitat cooperarea transfrontalieră sau transnaţională pe termen lung în vederea consolidării spiritului european.
Tot în 2018, a primit titlul de cetăţean de onoare al Capitalei, în semn de recunoaştere a contribuţiei sale la promovarea valorilor culturale româneşti.
În martie 2019 Mihai Şora a primit Premiul “Ion Monoran” din partea Societăţii Timişoara, la decernarea premiilor organizaţiei pe anul 2018. Societatea Timişoara premiază în fiecare an proiecte civice, instituţii şi personalităţi pentru abordarea temerară şi responsabilă a unor teme majore din societatea românească, precum şi pentru promovarea valorilor europene în arhitectura instituţională a României, potrivit unui comunicat al Societăţii Timişoara.
Opera sa filosofică, începând cu Despre dialogul interior, debutul francez de la Gallimard, din 1947, și continuînd cu volumele românești, Sarea pămîntului , A fi, a face, a avea , Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat , Clipa și Timpul reprezintă un reper important al culturii noastre. Dar, dincolo de operă, a fost omul, care a mărșăluit neînfricat, bucurându-se de fiecare clipă care i-a fost hărăzită și păstrându-și, mereu, un zâmbet elegant în colțul buzelor.
