[FOTO] Iulia Lumânare, scenarista filmului ”Ana, mon amour”, regia Călin Peter Netzer : „Cred în întâmplare, în coincidențe, în destin, dar în noroc nu”

Articol editat de Radio Resita, 2 mai 2017, 15:41 / actualizat: 2 mai 2017, 17:45

Iulia Lumânare:Eu am făcut și castingul acestui film și eu nici măcar nu am dat probă, pentru că nu știu cât ar fi fost de potrivit…

Avem bucuria de a spune bun venit în studioul  Radio Reșița nu ”Anei, mon amour”, ci Iuliei,mon amour,adică scenaristei  Iulia Lumânare, a cărei   poveste de viață este foarte frumoasă. Actriță, absolventă a Facultății de teatru și film ”Ion Luca Caragiale” din București, doctorand și totodată, scenarist. Bine ai venit, Iulia! Lămurește-ne puțin, cum este?

• Cum să fie? E probabil un spirit a cărui ludicitate nu s-a putut opri doar la jocul pe scenă sau în fața camerei și care a simțit nevoia să se ducă mai departe și-n alte zone, cum ar fi pedagogia, cum ar fi scrisul și pe mai departe dorința subterană e aceea de a mă apuca de regie de film.    

Felicitări pentru film! Am o curiozitate: când erai mică, jucăriile tale  preferate erau ursuleții?

• O să râdeți și-o să credeți că spun asta doar pentru că … Nu-mi vine să cred că îmi amintesc asta… era un urs din pâslă pe care îl înțepam (pentru că era medic ursul și din medic a devenit pacient), l-am tăiat și l-am pansat în toat e felurile…. vai, nu cred …

Deci, uite, ai ajuns la cel de argint. Eu sper să vină și cel de aur pentru scrierea ta. Ai scris acest scenariu la un film premiat, regizat de Călin Netzer  care, are și Ursul de Aur la Berlinală . De ce n-ai jucat tu rolul principal?

• Este dicuția pe care am avut-o cu Călin încă de la începutul colaborării noastre, pentru că, vrând să colaborez cu el pe parte de scenariu, undeva, cum să spun, lucrul cu actorii e foarte sensibil, devine foarte-foarte personal și întotdeauna regizorul este cel care face un pas în spate atunci când actorul are de creat. Vine momentul când scoate din el, când ajunge să rejecteze bucăți din el și atunci, cumva, nu se puteau împăca cele două: scrisul și faptul că ajung să joc, fapt pentru care am ajuns să scot total din ecuație. Eu am făcut și castingul acestui film și eu nici măcar nu am dat probă, pentru că nu știu cât ar fi fost de potrivit…

Obiectivitate,  ai vrut să-ți vezi personajul scris, trăind….

• Călin știe despre dorința mea de a face regie de film și cumva știa și el, știam și eu că ceea ce am făcut împreună (pentru că în afară de casting, scris, am și jucat), eu am fost alături de Călin pe toată perioada repetițiilor cu actorii în fiecare zi, pe platoul de filmare. El a spus să asist. A fost o perioadă-școală, dincolo de faptul că am venit cu experiența mea la film, în sprijinul lui Călin, totodată, toată istoria asta de aproape doi ani a fost ca o școală de masterat de film

Ne-a promis și Domnia Sa un interviu pentru Radio Reșița, dar până ajungem să-l avem invitat, aș vrea să ne spui puțin despre povestea acestui film.

• Povestea datează de cu mulți ani în urmă, de pe vremea când Călin era medaliat cu „Medalia de onoare” la TIFF, Festivalul Internaţional de Film Transilvania,  într-un mod foarte bizar evenimentele și viața asta, oricât ai vrea să crezi că nu există coincidențe, iată că există. În chiar seara în care el a descoperit cartea ”Ana, mon amour” a fost seara în care noi ne-am ciocnit pentru prima oară într-un bar; eu mă duceam să-l felicit pentru medalie, am schimbat 4-5 propoziții și-am plecat mai departe. Ulterior, când ne-am întâlnit, ne-am împrietenit, am povestit despre momentul acelei întâlniri și-mi spunea că-n seara aia a descoperit cartea, a citit-o și s-a gândit să facă un film după ea. A abandonat proiectul, a făcut ”Poziția copilului”, pentru că era o poveste undeva mai arzătoare, mai personală. După ce s-a potolit toată arderea cu ”Poziția copilului”, s-a apucat de scris ”Ana, mon amour”, inițial, timp de 6 luni a scris cu Cezar Paul Bădescu, autorul romanului. Au scris primele variante de draft cu care s-a dus la CNC și după aceea, timp de încă un an și jumătate am lucrat noi doi la scenariu, pentru ca povestea să devină povestea lui Călin și să nu fie o adaptare după roman. Era destul de complicat, scriind cu Cezar, povestea fiind a lui, să existe două minți obiective. Și-atunci Călin, pentru că eu am avut și apropierea de psihanaliză (lucrarea mea de doctorat este exact în acest domeniu) mi-a propus să lucrăm noi doi ca să terminăm scenariul, să-l modificăm și să-l aducem aproape de ceea ce a vrut Călin să spună, pentru că romanul a devenit un pretext pentru o poveste a lui, într-o formă sau alta personală, cumva.  

• Iulia Lumânare: Am ajuns să înțeleg realmente ce spunea domnul profesor Ion Cojar ”Procesul, nu succesul”

Dacă ne gândim la o replică celebră ”Mâna care nu spune o poveste….”, nu primește ursuleți? Uite că regizorul Călin Netzer, pe veridicitatea unor povești adevărate, se bucură de laurii la nivel european.

• DA, e un răspuns (și nu e spus nici cu mândrie, nici cu o altă emoție decât aceea a unui om care a fost acolo și care spune, DA), într-o formă sau alta era de așteptat. Am fost acolo zi de zi și știu ce a făcut Călin cu proiectul ăsta și nu mă așteptam la mai puțin.

Iulia, scrii undeva la tine, acolo, ”Nu pot să-mi câștig Dumnezeul drept pomană primită de la altul” (Tagore) și să ne dai interpretarea ta la această frumoasă zicere.

• E o propoziție desprinsă din ”Chaturanga” a lui Rabindranath Tagore și când am citit-o aveam impresia că e o expresie a mea în cuvinte. Am fost o natură dificilă și ca studentă la actorie și ca actor și ca adolescentă, pentru că nu am fost un om supus, pentru că nu am acceptat definiții gata digerate, pentru că am avut norocul să întâlnesc un profesor de lieratură care mi-a fost și diriginte în liceu doamna Luminița Lupu, care mi-a întreținut această flacără.

Dascălul de literatură…

• Da, mi-a întreținut această vanitate intelectuală de a nu accepta adevărurile celorlalți, de a-i contrazice, pentru a descoperi mai mult, pentru a găsi expresia mea personală pentru absolut orice. M-au impresionat foarte multe lucruri, cred în foarte multe lucruri spuse de alții, descoperite de alții, dar pentru mine au fost doar pretext de a căuta mai departe.

Provocarea…

• Și cu Dumnezeu, tot despre asta e vorba. Vorbește și despre mine și despre relația mea cu Dumnezeu.

Cum a fost la Berlin, Iulia?

• Acolo am descoperit că m-am maturizat, pentru că nu am trăit bucuria aia copleșitoare pe care mi-o imaginam pe când eram studentă sau doar absolventă când mă gândeam că o să ajung la festivalurile mari. A fost ceva extrem de liniștit, de normal (mi-aș dori să nu sune vanitos), pentru că bucuria reală, vârfurile emoționale le-am atins în lucrul la acest proiect. Îmi dau seama că atunci când lucrurile sunt făcute cu adevărat cu abnegație, nu te mai poate emoționa faptul că cineva spune că e bine ceea ce ai făcut. Dacă tu știi că ai făcut ceva bun, nu mai cauți confirmările celor din jur. Cumva asta s-a ostoit. Am ajuns să înțeleg realmente ce spunea domnul profesor Ion Cojar ”Procesul, nu succesul”. E o sintagmă pe care am auzit-o toată facultatea, devenise demitizată. Dar acela a fost momentul în care am putut să privesc ce e în spatele acestor trei cuvinte. Și întradevăr, nu să cred din nou, nu să cred pe cineva pe cuvânt, ci să-mi câștig înțelesul, să-mi câștig bucata de Dumnezeu.

Este acest film, ca și teatrul, o oglindă a noastră?

• Și aici nu-mi vine să spun mai mult decât acest DA.

Ce scrii acum Iulia, ce premii ne așteaptă?

• În acest moment încerc să aleg din trei idei cu care aș vrea să încerc să debutez ca regizor de film de scurt metraj. Nu reușesc să mă hotărăsc la una dintre cele trei, dar probabil că se va alege singură.

Știi, cum făceau Dadaiștii: pui într-o pălărie și extragi una.

• Nu, în noroc nu cred. Cred în întâmplare, în coincidențe, în destin, dar în noroc nu. Și în afară de asta, aștept, în curând o să iasă la lumină un alt film de lung  metraj ”Prororooca”, în regia lui Constantin Popescu, pe care l-am filmat vara trecută, după ce am terminat proiectul cu Călin Netzer, în care joc rolul principal.

Aici o să te găsim ca și actriță…

• Doar actriță. În afară de asta, repet la două spectacole care vor ieși, cu ajutorul lui Dumnezeu, în toamnă și mai am încă două proiecte de film anul acesta pe care urmează să le fac, unul la vară și unul în luna noiembrie.

Iulia, noi ne-am cunoscut când dădeam un examen la doctorat și pot spune despre tine că ești un spirit independent, ești un om foarte principial și foarte loial, dar ești și o fată foarte frumoasă și deșteaptă. Cum gestionezi frumusețea, cultura, erudiția? Cum e bărbatul visurilor tale?

• Răbdător. Pentru că, undeva, pe lângă toate elementele astea sau tocmai din îmbinarea lor, a ieșit o natură dincolo de vulcanică, una surprinzătoare până și pentru ea însăși, aș putea-o numi chiar labilitate.

Ești modestă acum…

• Undeva căutarea și faptul că nu te mulțumești niciodată cu un răspuns, dă un soi de instabilitate care pentru cei din jur e destul de greu de digerat .

Tu te-ai rupt de chingile lutului, te-ai rupt din mulțime…

• Asta a fost mereu rebeliunea mea și nu știu cum se îmbină ele, nu mă gândesc la asta, ci la cum să cresc. Ăsta e un cuvânt, un verb care m-a obsedat tot timpul: să crești. Să te miști, să nu stai pe loc, că nu suntem făcuți să stăm pe loc. Și somnul (și aici ajung la bietul Eliade) mi se pare o risipă, mi-e o ciudă că dorm, mi-aș dori să pot să nu.

Iulia Lumânare, fetița care în copilărie se juca cu un ursuleț, când a crescut mai mare a luat un ursuleț de argint, căruia i-a pus numele ”Ana, mon amour” pe scenariul pe care l-a scris. Ai idee cum se va numi ursulețul de aur?

• Nu, îmi las loc de surpriză.

Dar indiferent ce va fi, la Radio Reșița vei reveni?

• Asta promit. Iar pentru Ursulețul de Argint trebuie să-i mulțumesc Danei Bunescu, care a cristalizat castelul de nisip, așa cum făceam în copilărie. E ca un soi de mamă…

Și nu a făcut o închisoare, ci a făcut un castel, ceea ce este mare lucru.

• Un castel, da.

Iulia, a fost o mare bucurie și personală și pentru ascultătorii și cititorii noștri să te avem invitată. Te felicităm și felicităm întreaga echipă. Suntem români și suntem mândri cu voi, pentru că, s-a demonstrat încă o dată, cultura estea cea mai bună politică a acestei țări. Ești un om tânăr foarte serios cu el însuși și am un mare respect pentru tine. Îți las ție ultimele rânduri, un gând pentru ascultătorii Radio Reșița.

• Vă mulțumesc în primul rând pentru invitație, le mulțumesc oamenilor care au făcut posibil acest proiect, tuturor colegilor mei actori, regizorului meu, producătoarei mele și întregii mele echipe tehnice, pentru că și-au pus cu toții bucăți din suflet în acest proiect. Cred c-am să închei tot cu mulțumiri, cu mulțumiri pentru cei care citesc  acum site-ul  Radio Reșița, mulțumiri pentru cei care au avut curiozitatea să vadă filmul ăsta sau urmează să-i dea curs, dar și celor care nu o s-o facă. Și-I mulțumesc lui Dumnezeu!

            Și eu îți mulțumesc, Iulia!

Anca Bica Bălălău