Onisifor Ghibu s-a născut la Săliște, unde face și școala primară. Liceul îl începe la Sibiu (primele 6 clase) apoi îl termină la Brașov (1902). Studiile universitare le face la Institutul teologic Sibiu, apoi și le desăvârșește la Universitatea din București, la Budapesta, Strasbourg și Jena, în acest din urmă oraș universitar trecându-și și doctoratul în filosofie, pedagogie și în istorie universală (1909).
Este numit inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania (1910-1914), fiind totodată și profesor de pedagogie la Institutul teologic din Sibiu (1910-1912).
Refugiat în București între anii 1914 și 1916, colaborează cu Octavian Goga, Vasile Lucaciu și cu alți refugiați ardeleni la o campanie intensă pentru intrarea României în război alături de Antantă împotriva Austro-Ungariei.
Pentru activitatea intensă pe această linie, Onisifor Ghibu a fost condamnat în 1915, în contumacie, de Curtea Militară Maghiară din Cluj, la moarte.
După dezastrul campaniei din 1916, când guvernul s-a retras la Iaşi, Ghibu s-a refugiat şi el în Capitala Moldovei, iar din martie 1917, s-a mutat la Chişinău. Aici, a devenit unul dintre principalii oameni care au lucrat pentru independenţa şi unirea Basarabiei cu România.
A pus bazele Partidului Naţional Moldovenesc, a reorganizat învăţământul basarabean cu predare în română, a lucrat la apariţia ziarului „Ardealul“, primul cu litere latine din Imperiul Rus. Apoi, în 1918, a fost numit secretar general în Consiliul Dirigent al Transilvaniei. În întreaga perioadă interbelică şi-a dedicat activitatea sferei academice. După instaurarea regimului comunist, a fost izolat în plan universitar, iar în 1945 a fost arestat şi închis la Caracal pentru 222 de zile. A fost rearestat în 1956 şi închis până în 1958
Exclus complet din viața publică, a trăit izolat la Sibiu, până în 31 octombrie 1972, adică 27 de ani după ”epurarea” sa. A continuat să scrie, lăsând la moartea sa zeci de mii de pagini de manuscrise, în mare parte memorialistică. N-a încetat nici un moment lupta – întotdeauna argumentată, spre a fi greu condamnabilă – cu oficialitățile comuniste, fiind în fruntea ”rezistenței intelectuale” din epocă, cu toată teroarea permanent desfășurată împotriva sa de teribila Securitate comunistă.
