Născut la 17 martie 1871 la Cernăuți, Constantin Isopescu-Grecul și-a făcut studiile primare (1876-1880), liceale (1880-1888) și juridice (1888-1892) la Cernăuți. A urmat cursuri de specializare la Viena, Leipzig, Berlin și Heidelberg. În anul 1897 își susține examenul de doctorat în Drept la Universitatea din Cernăuți. Între anii 1893 și 1909, rând pe rând, candidat de notar la Storojeneț, procuror la Cernăuți, Gura Humorului și la Cernăuți, consilier de tribunal, președinte de ședințe la Cernăuți. În anul 1906, este docent privat, iar din 1909, profesor titular la Universitatea din Cernăuți, unde ocupă catedra de Drept penal și procedură penală de la Facultatea de Drept.
Într-una din cărțile sale, Mircea Grigoroviță scria: „Se pot număra pe degete românii ajunși în învățământul superior, înainte de 1914: Constantin Tomasciuc, I.G. Sbiera, Ion Nistor, Sextil Pușcariu, Eugen Botezat, Teofil Sauciuc-Săveanu, Constantin Isopescu-Grecul“. În urma publicării lucrării „Das Wucherstfrecht“ (Camăta penală) la Leipzic, în 1906, a primit oferta de a ocupa o funcție didactică în Universitatea din Kiel, pe care însă a refuzat-o. Ca o recunoaștere a pregătirii și a capacității manageriale, între anii 1930-1933 exercită funcția de rector al Universității, urmându-i profesorului universitar Valerian Șesan. Personalitate marcantă a vieții culturale și politice bucovinene, Constantin Isopescu-Grecul ajunge deputat în Parlamentul de la Viena și în Dieta Bucovinei (1907-1918), din partea Partidului Național Român din Bucovina.
A îndeplinit funcția de președinte al grupului parlamentar român din Parlamentul Imperial, calitate în care a militat pentru emanciparea și autodeterminarea românilor din Austro-Ungaria. Discursurile sale parlamentare au fost publicate și în Bucovina de către ziarul „Morgenblatt“. În Parlamentul de la Viena a provocat deosebit interes propunerea sa privind o nouă lege penală și de procedură penală. A fost în relații de prietenie cu Alexandru Vaida-Voievod și Iuliu Maniu.
În luna septembrie din acel an frământat 1918, fiind convocat de către prim-ministrul Austriei, baronul Husarek-Heinlein, la o întrunire cu fruntașii partidelor naționale din imperiu, împreună cu delegația românilor bucovineni, din care făcea parte și deputatul Teofil Simionovici, Constantin Isopescu-Grecul refuză propunerea acestuia de a se solidariza cu ideile promovate în imperiu. Interesantă ni se pare poziția sa privind modalitatea de a obține, în contextul evenimentelor de atunci, avantaje pentru români. Astfel, la 4 octombrie 1918, în ședința Parlamentului din Viena cere formarea, în cadrul Monarhiei Austro-Ungare, a unui stat autonom al românilor. „Noi credem, declara el, să putem realiza acest lucru cu atât mai mult cu cât acest stat nou ar avea o mare putere de atracție asupra României libere și ar putea să o determine să ceară alipirea ei la monarhie“. La o privire superficială, o asemenea poziție ar părea, după cum s-a și întâmplat, contrarie intereselor românilor.
În realitate era o manevră diplomatică menită a masca adevăratele intenții ale unora dintre fruntașii politici ai românilor bucovineni, ardeleni și bănățeni. La acest „stat“ al românilor din Austro-Ungaria, grupul de politicieni, din care făcea parte și Constantin Isopescu-Grecul, spera să adere și Regatul României. S-ar fi creat atunci un mare stat românesc, care, chiar dacă s-ar fi aflat sub tutelă străină, avea alte posibilități de dezvoltare într-o mică Europă unită. Și chiar perspectiva desprinderii de Austria ar fi fost alta. Aceeași poziție o adoptă, în calitatea sa de președinte al Clubului parlamentarilor români, la întâlnirea pe care a avut-o împăratul Carol IV cu președinții cluburilor parlamentare. Văzând că situația internațională se agravează, iar imperiul nu mai are nicio ieșire, C. Isopescu-Grecul ia legătura cu Iancu Flondor, căruia îi trimite o scrisoare prin care îl informează despre faptul că în cercurile politice din Viena se vorbește despre o destrămare iminentă a imperiului în cel mult trei luni. La 17 octombrie 1918, odată cu apariția manifestului împăratului Carol IV, prin care Austria se proclama stat federal, se constituie Consiliul Național Român din Austria, care se declară Constituantă. La propunerea deputatului Teofil Simionovici, în funcția de președinte este ales Constantin Isopescu-Grecul. La 18 octombrie, acesta are o ultimă întrevedere cu împăratul Carol IV, în timpul căreia, la întrebarea acestuia privind atitudinea românilor în cazul aplicării prevederilor cuprinse în mesajul președintelui american Woordow Wilson către camerele reunite ale Congresului din 8 ianuarie 1916 (Cele 14 puncte istorice ce aminteau eliberarea popoarelor din robie pe baza căruia urma să se instaureze pacea), a răspuns că toți românii „s-ar declara împotriva monarhiei“. Scena, scrie Constantin Isopescu-Grecul în amintirile sale, a fost de un dramatism puternic.
În ziua de 22 septembrie 1918, împreună cu deputatul social-democrat Gheorghe Grigorovici, hotărăște să ia poziție clară în ședința Parlamentului austriac. Astfel, în discursurile lor, cei doi condamnă atitudinea guvernelor Austriei și Ungariei și cer emanciparea și autodeterminarea românilor din Imperiu, într-un stat unic. Constantin Isopescu-Grecul declara: „Dați-ne putința să punem temelia unui stat propriu, teritoriul istoric al națiunii noastre din Ungaria și din Bucovina, eliberați de jugul adversarilor noștri etnici, renunțați la pază și atunci vom putea conviețui împreună liniștit“. Aceste interpelări și discuțiile ce-au urmat au stârnit un puternic ecou în presa internațională, exact așa cum și-o dorise versatul politician care era Isopescu-Grecul. Discursurile respective au fost publicate și la Cernăuți, de către ziarul „Czernowitzer Morgenblatt“, pe 27 octombrie, apărând apoi și în broșură. Rămas la Viena pentru a nu pierde contactul cu centrele politice ale momentului, Constantin Isopescu-Grecul ia legătura cu Iuliu Maniu, sosit și el la Viena, acționând împreună pentru interesele românilor.
La 31 octombrie, după constituirea, din șase reprezentanți ai Partidului Național Român din Transilvania și șase ai Partidului Social Democrat din Transilvania, a Consiliului Național Român Central, „unicul for care reprezintă voința poporului român“, la Viena, din inițiativa ardeleanului Iuliu Maniu și a bucovineanului Constantin Isopescu-Grecul, se constituie Senatul Militar Român; cei peste 50.000 de militari români aflați la Viena și Praga s-au pus la dispoziția Consiliului Național Român Central și s-au îndreptat spre Transilvania. La 4 noiembrie 1918 este trimisă cancelariilor statelor europene o telegramă a Consiliului Național Român, cu delegația de emancipare a tuturor românilor și dorința lor de unire cu România. Consiliul Național Român a luat și alte măsuri care au dus la grăbirea actului Unirii.
După înfăptuirea Unirii, Constantin Isopescu-Grecul își continuă cariera politică, ca membru al Partidului Național Țărănesc. A fost comisar regal al României în Austria și Cehoslovacia, apoi președinte al Comisiei de lichidare (care reprezenta interesele românilor din fostul imperiu Austro-Ungar). La 3 februarie 1919, guvernul român l-a numit pe Constantin Isopescu-Grecul delegat neoficial în domeniul economic la Praga. Revenit în țară, ajunge, în mai multe rânduri, senator și deputat în Parlamentul României, fiind ales vicepreședinte al Camerei Deputaților (1927-1931,1932). Constantin Isopescu-Grecul a avut și o activitate publicistică apreciată. Din anul 1890 îi întâlnim numele în publicațiile: „Patria“, „Convorbiri literare“, „Neamul românesc“, „Vatra“, „Tribuna“, „Gazeta Bucovinei“ ș.a. Volume: „Das Wucherstrafrechr“ (1906), „Statutul civilizat și dreptul penal“ (1924), „Paneuropa și unificarea dreptului“ (1929), „Teoria valorii potențialului individual și încadrarea ei în doctrina economiei politice“ (1937).
Sub pseudonimul Constantin Verdi, Isopescu-Grecul a debutat, în anul 1890, în revista „Încercări literare“, cu poezii lirice. La vârsta tinereții și-a cântat, cum era și firesc, dragostea: „Și braț în braț ne vom plimba/ Eu mire, tu mireasă/ Vom trece-n lună pe cărări/ Și teiul va cerne/ În șoapte dulci și sărutări/ Și drăgostiri eterne“.
Alte versuri vorbesc despre o revedere a tânărului Verdi cu iubita sa: „Simțiri de mult pierdute/ În sân mi-au revenit,/ Mi-era a te cuprinde,/ Dar rece am zâmbit./ Și-ai mers… nespus de tristă,/ Că despărțiți suntem,/ De-ai ști, ah, cât de dornic/ Voiam să te rechem“.
Un mărgăritar al poeziei românești este poezia „Dona Clara“, spune Constantin Loghin în „Istoria literaturii române din Bucovina“, 1775/1918, Editura Alexandru cel Bun, Cernăuți, 1996, p.261: „Cică Dona Clara are/ Cei mai mândri ochi sub soare,/ Cine-i vede nebunește,/ Și de dor și jale moare.// Vine-un trubadur în curte-i,/ Zice trist în mandolină,/ Și din gură cântă doine,/ Și la donă se închină.// Cine-i palida domniță/ Cu privirile pierdute?/ Dona Clara, dona Clara,/ Cântăreții uită iute“.
Lirica lui Constantin Verdi a fost influențată de creația eminesciană (scrie Mircea Grigorovița) și pentru care notăm versurile: „Și-n arcadele de temple/ Vântul flori troiene-ar bate,/ La altar privind la tine/ Aș ședea-n singurătate./ Și din strunele duioase/ Ale argintatei lire/ Aș suna-n albastrul nopții/ Dulci acorduri de iubire“.
Constantin Isopescu-Grecul s-a stins din viață la 29 martie 1938, la Cernăuți.
