După cum aflăm de la geologul Victor Tăutu, târgurile mari de la Sasca atrăgeau un mare număr de persoane, vânzători și cumpărători, printre care și mulți din Banatul sârbesc de astăzi. Dovezi în acest sens stau numeroasele ,,Pașapoarte de târg” (Vieh Pass) pe care le-a găsit în arhivele fiscului din Sasca Montană, documente parafate de primăriile localităților de domiciliu ale vânzătorilor și cumpărătorilor. În primăvara acestui an, se împlinesc 53 de ani de când, ca tânăr absolvent al Școlii Tehnice de Geologie din București, a fost repartizat pe șantierul geologic din Sasca Montană.
Cu domnul Tăutu am discutat despre românii din Banatul sârbesc, dar şi despre cei din Banatul românesc. Am aflat de la dânsul date importante, începând de la primul război mondial.
Am vrut să aflăm și mai multe, așa am ajuns la preotul din Sasca Montană, Ioan Murgu (1894-1924), care a intenționat să ocupe postul de preot în satul său natal Petrovasâla, în Serbia de azi, dar intenția lui a eșuat, deoarece fruntașii satului interesându-se la Sasca, au aflat că preotul nu era susținător al cauzei naționale, ci al partidului guvernamental maghiar, fapt pentru care aceștia nu i-au încredințat postul solicitat. Primul război mondial a pus capăt acestei situații, iar prin Tratatul de la Trianon Banatul istoric a fost împărțit între România, Serbia și Ungaria. Astfel românii bănățeni s-au văzut despărțiți unii de alții printr-o graniță care le-a limitat circulația și contactele.
,,Este relevant, în acest sens, cazul învățătorului din Sasca Montană, Constantin Ungureanu care, ajuns în pragul pensionării, se stabileşte în Biserica Albă unde spera să-şi petreacă în linişe ultimii ani de viaţă, însă soarta a hotărît altfel. După primul război mondial se trasează o nouă linie de graniţă în Banat, Biserica Albă revenind Serbiei, aceasta nemairecunoscând drepturile celor din vechiul spaţiu al imperiului Austro-Ungar. În această nouă situaţie învățătorul rămâne fără pensie şi deci, fără mijloace de trai, fiind nevoit să revină în satul natal, unde era încă cunoscut şi apreciat şi în speranţa că statul român pe care şi la dorit atât de mult, îi va recunoaşte drepturile meritate. Dar aşteptările au fost zadarnice, iar demersurile lui la oficialităţi nu au avut nici un rezultat. A fos nevoit să-și trăiască ultimii ani de viaţă din mila oamenilor, prin danii şi colecte publice”, declară Victor Tăutu, care povesteşte că în perioada interbelică încă mai era posibilă comunicarea între bănățeni, după al Doilea Război Mondial, odată cu instalarea comuniștilor la putere în țările satelite U.R.S.S. și cu distanțarea lui Iosip Broz Tito, în anul 1948, de celelalte țări din lagărul socialist, aceasta a devenit aproape inexistentă.
Unii românii din Banatul sârbesc au avut și ei de suferit, alături de ceilalți bănățeni, perscecuțiile autorităților comuniste totalitare din România. Amintesc aici numai pe Aurora Șelariu din Biserica Albă, stabilită prin căsătorie în Sasca Montană, dislocată forțat, împreună cu întreaga familie, în Bărăgan în anul 1951. Cui I s-a acordat certificate de încetăţenire, dar şi despre proiectele româno-sârbe, aflăm de la Geologul, Victor Tăutu.
,,Certificat de Încetățenire” prin care se acorda, în anul 1949, cetățenia română Smarandei Bogda, născută în 1921 în Grebenaț, Jugoslavia. În anii 1930 aceasta a urmat Gimnaziul de fete ,,Regina Maria” din Oravița, după care s-a stabilit în Timișoara unde s-a căsătorit cu Alex. Gropșianu din Sasca Montană.
Legăturile dintre românii din Banatul românesc și cel sârbesc au cunoscut o revigorare începând cu anul 1970, odată cu acordul dintre România și Iugoslavia privind micul trafic de frontieră. După, destrămarea lagărului socialist în 1989, vechile legături au fost reluate și amplificate, prin liberalizarea circulației persoanelor și a informațiilor. Au fost inițiate unele proiecte româno-sârbe. În cadrul colaborării teransfrontaliere româno-sârbe au fost inițiate, prin colaborarea Universității de Vest din Timișoara și Primăria din Kikinda, proiectele Hera și PAN, în scopul salvării folclorului autentic din cele două țări.
În aceeași direcție se înscrie și prezența reprezentanților comunității românești din Banatul sârbesc la diferite întâlniri culturale organizate în Banatul românesc, amintesc aici pe cea mai recentă, și anume Sărbătoarea Muzeelor Sătești de la Bozovici, Caraș-Severin, din mai 2019. Aici au ținut prelegeri prof. Anișoara Țăran, membră în Consiliul Național al Românilor din Serbia, prof. Todor Groza Delacodru și d-l Vasile Barbu din Uzdin.
Au expus obiecte din colecțile proprii, alături de expozanți din Banatu românesc colecționari din Voivodina. Îl amintim aici pe d-l Victor Simu din Maramorac, Asociația „Bunicuțele” din Uzdin, Societatea Literar-Artistică ,,Tibiscus” din Uzdin și Institutul Cultural Român din Zrenianin”.
Localitate minieră situată în Banatul de munte, în subsolul căreia sunt cantonate importante acumulări de minerale neferoase cum sunt, cupru, fier, plumb, zinc, aur, argint, molibden….
Și anii au trecut, aici mi-am întemeiat o familie, am învățat și practicat meseria timp de 30 de ani, până la pensionare, loc unde mă aflu și în prezent. Trăind în mijlocul oamenilor, români și germani, colonizați aici de Habsburgi după 1717, am fost curios să le cunosc originea, povestirile și tradițiile. De asemenea m-au încântat frumusețea locurilor, localitatea fiind situată la intersecția Munților Locvei, Almăjului și Aninei, într-o zonă pitorească, pe malul stâng al râului Nera, la ieșirea acestuia din strânsoarea munților calcaroși, aparținând zonei mezozoice, Reșița Moldova-Nouă. După pensionare, datorită pasiunii mele pentru frumos, istorie și tradiții, am început să colecționez obiecte specifice zonei, uitate prin pivnițele și podurile caselor care, după oprirea cercetării geologice și a exploatării miniere, au fost părăsite și transformate ulterior în case de vacanță de nou veniții pe aceste meleaguri. Totodată, intrând în contact cu oamenii locului am reușit să le cunosc viața cu bune și rele, să le ascult povestirile din vremuri de demult, când lucrau la mine sau la lucru în pădure. Toate informațiile strânse de-a lungul anilor s-au materializat într-o lucrare monografică, apărută la editura Mirton din Timișoara în 2009, urmată de retipăriri ulterioare. În anii ce au urmat, cercetările mele au continuat, în prezent fiind în faza de finalizare a unei noi ediții a monografiei localității Sasca Montană, revăzută și adăugită.
În anul care a trecut am terminat, împreună cu colaboratorul meu prof. Alexandru Sîrbu, o lucrare monografică, deocamdată nepublicată, referitoare la satele de bufeni – Cărbunari și Știnăpari, așezate pe platoul carstic al muntelul Sf. Gheorghe, de lângă Sasca Montană.
Cercetările mele nu s-au limitat însă la culegerea de informații ci și la colecționarea de obiecte specifice locului, găsite prin pivnițele și podurile caselor vechi, în intenția realizată de a alcătui un mic muzeu al satului.
Colecția mea nu conține obiecte exclusiv etnografice, ci ele aparțin tuturor păturilor sociale, localitatea având altădată rangul de orășel, reședință de plasă, cu populație numeroasă și activă, meserii și ocupații diverse, cum ar fi mineri, metalurgiști, comercianți, meșteșugari, intelectuali, motiv pentru care și obiectele expuse sunt eterogene. În mare colecția este alcătuită din următoarele: ceramică, în special de Sasca Română, care în perioada interbelică a fost al treilea centru al ceramicii din Banat, costume și țesături populare, obiecte gospodărești, unelte, sticle vechi, cărți, ilustrate, fotografii, documente, mobilier și altele
Printre fotografiile din colecție se află și una mai deosebită și anume aceea a Corului Vocal Român din Biserica Albă, din anul 1912. Fotografia s-a corelat cu o informație găsită în revista Familia din Oradea Mare, a lui Iosif Vulcan (nr. 9 din luna august 1893), in care, sub titlul ,,Concert la Sasca”, autorul notează: ,,Corul vocal Român din Biserica Albă, unul din cele mai bune coruri ale noastre, va da astăzi la 6 august o producţiune de cântări în orăşelul montan Sasca, unde încă n-am cetit să se fi dat concert românesc”. În numărul următor (6/13 august 1893), într-un nou articol, se descrie pe larg desfăşurarea acestui spectacol.
Deci, este foarte posibil ca aceasta să fi fost prima reprezentaţie culturală în limba română ţinută în Sasca Montană.
Prezența Corului Român din Biserica Albă pe scenele bănățene nu trebuie să ne surprindă, deoarece la vremea aceea, Banatul era unul singur, aflat sub adinistrație maghiară, astfel că circulația persoanelor și informațiilor, în ambele sensuri, nu era restricționată.
Bisericile și școlile din satele situate în sudul Banatului, începând cu cele de câmpie, Iam, Vrani, Rusova Nouă, Rusova Veche, Berliște, ca și cele din zona montană și de pe Clisura Dunării, aparțineau de tractul, respectiv despărțământul Biserica Albă. Acest fapt a favorizat menținerea legăturilor economice și culturale între românii din Banatul românesc cu cei din Banatul sârbesc. Menționez în acest sens că, în zona mea de studiu, Sasca Montană și localitățile din zonă, localnicii își trimiteau copiii să învețe la școlile din Biserica Albă sau să deprindă diverse meserii la meșterii din acel oraș. Un exempu în acest caz îl constituie cele două personalități unioniste ale Banatului originare din Sasca Montană, Dr. Mihail Gropșianu, senator și Dr. Ilie Gropșianu, avocat și publicist, care alături de alți tineri săscani și-au făcut studiile gimnaziale în Biserica Albă.
Adriana Petroi
