Dr. ȘTEFAN BRADIĆ: Poezia este existența

Adriana Petroi și dr. Stefan Bradic, lector universitar, specialist în literatura comparată. Un interviu despre poezia românească și sârbească.

Articol editat de Valentina Adam, 3 decembrie 2022, 08:12

Am cercetat cu pasiune poezia vecinilor noștri, printre care cea românească, care ocupă un loc înalt. Lucian Blaga și Nichita Stănescu au fost mari revelații pentru mine, Blaga în special cu versurile sale înstelate și puternice mi-au lăsat o impresie de durată. În cadrul echipei care pregătește Festivalul Literar Internațional din Novi Sad, organizat de Societatea Scriitorilor din Voivodina, la care România a fost invitată de onoare în 2013, am ascultat, citit și admirat poezia lui Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Angela Marinescu, Alexandru Mușina, Ion Mureşan, Ioana Es. Popa, Dana Coman și recent am întâlnit poezia și proza lui Cosmin Perța. Una peste alta, aș spune că, contactul meu cu poezia românească a fost relativ intens și semnificativ pentru dezvoltarea mea poetică.

Stimate profesor, vă rog să explicaţi, pentru cititorilor, ce este literatura comparată?

Un răspuns simplu la această întrebare ar fi – literatura comparată este o modalitate de a studia și înțelege literatura, care, pleacă de la faptul că toate textele, și asta înseamnă toate literaturile și culturile, sunt interconectate, în permanentă comunicare și schimb – ceea ce înseamnă că nici un text, carte sau cultură nu pot fi înțelese izolat, de la sine, ci doar în relație, prin comparație. Literatura comparativă este, așadar, o încercare de a înțelege creația umană, cultura și civilizația ca o țesătură comună densă, la care participă mulți oameni și popoare, iar în orizontul final poate întreaga umanitate, creând astfel literatura mondială. Într-un sens concret, studiile comparative, pe de o parte, leagă diferite literaturi naționale și regionale, iar pe de altă parte, diferite discipline, precum filosofia, sociologia, psihologia, istoria artei, teoria, etc.

În orientarea profesională a dvs. v-ați hotărât să vă ocupați de această disciplină. De ce tocmai literatura comparată?

Pur și simplu pentru că comparatistul își dă seama că creația nu este un monolog, nici la nivelul unui scriitor individual, nici la nivelul unui colectiv (contestând concepția izolaționistă și tribal despre literatură), ci că este întotdeauna, și în primul rând, un dialog, sau chiar un polilog, adică o conversație între mai mulți interlocutori despre lumea în care ne-am aflat, despre valorile și scopurile ei, probleme și contradicții, frumusețe, abis și banalitate. De asemenea, prin atingerea diferitelor discipline, deschide numeroase perspective pentru oamenii de știință asupra tuturor acestor subiecte. Mi se pare că studiile comparative oferă o viziune mult mai deplină și mai bogată asupra creativității și, prin urmare, și asupra întrebărilor fundamentale ale existenței umane, care stau la baza interesului nostru pentru literatură.

Care este rolul literaturii comparative în lumea științei de astăzi? Care este semnificația ei?

Astăzi, literatura comparativă poate îndeplini multe roluri – de la conectarea diferitelor medii, cum ar fi filmul și literatura, cultura și filosofia populară, psihologia și creativitatea – până la examinarea critică a relațiilor de putere inegale care sunt înscrise în toate culturile, pe care le vedem adesea în variații ale studiilor contemporane postcoloniale – până la demontarea și reconstruirea a ceea ce înțelegem prin tradițiile noastre, din punctul de vedere al interconexiuniilor, al condiționării sociale și istoricești, în final, al poziționării politice și ideologice. Studiile comparative au, aș spune, o funcție oarecum profanizantă în lumea științei literare, cu o tendință implicită de a fundamenta diverse mituri colective și de a indica originea lor mondenă.

Ați avut contact cu literatura română? În ce măsură?

Am avut contact cu literatura română în mai multe rânduri, inițial în timpul studiilor, când am cercetat cu pasiune poezia vecinilor noștri, printre care cea românească, care ocupa un loc înalt. Lucian Blaga și Nichita Stănescu au fost mari revelații pentru mine la acea vreme (Blaga în special cu versurile sale înstelate și puternice mi-au lăsat o impresie de durată). Următoarea mare întâlnire cu literatura română am avut-o în cadrul echipei care pregătește Festivalul Literar Internațional din Novi Sad, organizat de Societatea Scriitorilor din Voivodina, la care România a fost invitată de onoare în 2013, când am ascultat, citit și admirat poezia lui Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Angela Marinescu, Alexandru Mușina, Ion Mureşan, Ioana Es. Popa, Dana Coman și recent am întâlnit poezia și proza lui Cosmin Perța. Una peste alta, aș spune că contactul meu cu poezia românească a fost relativ intens și semnificativ pentru dezvoltarea mea poetică.

Puteți compara literatura română cu cea sârbă, din trecut și din prezent? Au puncte de contact? Dacă da, în ce constă ele?

Poate că nu sunt persoana potrivită pentru această întrebare, din moment ce am abordat literatura română în primul rând ca cititor, nu ca savant, așa că îmi lipsește un cadru de referință în care să mă exprim. Dar cu siguranță anumite circumstanțe istorice și sociale, precum trecutul socialist și așa-numita perioadă de „tranziție” la capitalismul liberal, pe care îl împărtășim, au dus la experiențe paralele, iar apoi la mișcări literare paralele. Pot spune de fapt că în timp ce citeam poezie românească contemporană (bineînțeles, în traducere) nu am simțit că citesc literatură „străină”, în cel mai bun sens al cuvântului, ci că citeam noi răspunsuri la probleme comune, care mi-a lărgit perspectiva, atât pe plan poetic, cât și pe plan social.

Pe lângă faptul că sunteți lector universitar la Facultatea de Filosofie din Novi Sad, vă ocupaţi de traduceri și scrieți poezie. Care dintre activitățile menționate vă împlinesc cel mai mult?

A scrie poezie. Și nu este doar o „activitate”, ci așa cum spune R. M. Rilke, „poezia este existența”, ceea ce înseamnă că ea precede toate „activitățile” și le încadrează. Cu toate acestea, este foarte greu, și poate imposibil, să fii constant „în scris”, așa că toate „activitățile” sunt și un fel de extindere, pregătire, variație și uneori antiteză necesară. Bineînțeles, aceste „activități” intră în scrierea poeziei și o determină – este în esență o relație complicată. Există, de asemenea, realitățile materiale ale creativității, cum ar fi simplul fapt că a scrie poezie nu îți poate asigura existența, așa că îți pui întrebarea: cum să supraviețuiești? Traducerea și studiul literaturii, și apoi predarea altor diverse cunoștințe de literatură, pot încă (pentru un număr relativ mic de oameni) să ofere o sursă de venit. Desigur, acesta nu este singurul răspuns posibil, dar am optat pentru el, întrucât aceste „activități” mi s-au părut cele mai apropiate de creativitate.

Ați publicat mai multe volume de poezie, iar recent ați primit premiul „Vasko Popa” pentru volumul de poezii „Jastog”.Ce înseamnă acest premiu pentru dumneavoastră?

Este o mare onoare și recunoştinţă, deoarece este cu siguranță unul dintre cele mai mari premii pentru poezie din Serbia. Sper că va atrage atenția cititorilor de poezie asupra operei mele și că va primi o apreciere adecvată. Sper, de fapt, ca problemele cu care mă ocup, precum evaluarea operei artistice, relația dintre limbaj și realitate, problemele subiectivității umane, afectivitatea, inegalitățile sociale și exploatare, să fie abordate, iar propunerile mele să fie ascultate. S-ar putea ca aceasta să pară naiv, dar această speranță precede orice recompensă și, totuși, îi oferă o oarecare acoperire.

Îl vedeți pe Vasko Popa ca pe o legătură între literatura sârbă și cea română? Care este locul lui în literatura sârbă (iugoslavă) a secolului al XX-lea?

Vasko Popa este un poet foarte specific în acest context. În afară de poeziile timpurii pe care le-a scris în limba română, toate poeziile sale de mai târziu au fost scrise în limba sârbă și nu numai, s-au înrădăcinat adânc în emblemele culturii sârbe, mai ales în ceea ce privește literatura populară și medievală, dar și a poeziei moderniste, interbelice. Pe de altă parte, a acționat asupra acestei tradiții într-un mod foarte inovator, reinterpretând-o și dându-i noi sensuri, așa că poate putem spune că a introdus în literatura sârbă anumite gesturi care își au originea și în literatura română. Acest lucru devine însă limpede abia după ce citești și poezie românească – pentru că Popa este atât de profund acceptat încât astăzi îl vedem drept unul dintre stâlpii de susținere ai poeziei iugoslave și sârbe postbelice. Aș adăuga, de asemenea, că munca sa editorială de legătură dintre literatura sârbă și română este de mare importanță și că în acest sens el este o legătură incontestabilă între literaturile noastre.

Adriana Petroi