O veste tristă: Ion Ardeal Ieremia a devenit poveste!
„Omul e un paradox. O fiinţă ciudată, exotică. Râde când ar trebui să plângă, plânge când ar trebui să râdă, trăieşte fără minte şi moare fără chef. E slab, zilele îi sunt ca iarba”, și până la urmă poți să-i ierți unui om tot în afară de absență. De astăzi ne lipsește Ion Ardeal Ieremia care, a plecat să pună în scenă eternitatea.
Articol editat de Anca Bălălău, 2 ianuarie 2024, 18:36 / actualizat: 3 ianuarie 2024, 11:47
Cumplita veste încă ne șochează, fiindcă nu eram pregătiți să acceptăm despărțirea de un asemenea om, regizor și prieten.
Trist început de sfârșit, mintea încă așteaptă infirmarea acestei vești, deși moartea nu face niciodată doar simulări.
Născut în Oradea, pe 13 ianuarie, a absolvit UNATC în 1994, la clasa prof. Valeriu Moisescu, un om și un pedagog extraordinar, care a fost și profesorul tatălui său, iar din 1996, angajat al Teatrului Național din Timișoara, după ce, un an, a fost angajat al Teatrului Național din Târgu Mureș.
Pe 10 decembrie a scos ultima premieră la Teatrul Național Timișoara cu Săptămâna luminată după un text de Mihai Saulescu.
Pentru o perioadă a fost și secretar de stat în Ministerul Culturii, poziție din care a sprijinit Teatrul Mihai Eminescu din Oravița, la împlinirea celor 200 de ani de la înființare, alături de Ștefan Iordănescu.
A fost căsătorit cu actrița Claudia Ieremia și împreună au un fiu , Inocențiu Ieremia.
A pus anul trecut, la Reșița, într-o abordare originală spectacolul Don Quijote, de Miguel Cervantes, o performanță artistică deosebită.
“În secolul nostru în care visătorii sunt considerați cel mai degrabă nebuni, destinul lui Don Quijote cu siguranță ar fi arătat altfel.Am încercat să imaginăm acest personaj, privit prin ochii sticloși ai omului contemporan,” mărturisea regretatul regizor al Teatrului Național Timișoara, Ion Ardeal Ieremia.
La Reșița, regizorul Ion Ardeal Ieremia ne-a dăruit eroul nostru. Cel pe care îl căutam de multă vreme, dar pe care nu ni-l asumam. L-am recunoscut, l-am sfidat, l-am ironizat, dar de la un moment dat eroul nostru a preluat controlul, nu el era bolnavul, ci noi, nu el îmbătrânea, ci noi, nu el murea sublim sub soarele Spaniei, ci noi sub arșița luminilor de care ne-am temut că ne arată lacrimile.
Și eu sunt Don Quijote, am simțit la finalul spectacolului, doar că eroul meu își duce lupta mai departe în istorie, în timp ce eu îmi administrez doza necesară de ipocrizie prin care nu recunosc că am acceptat senin arderea bibliotecilor și emigrarea poeziei din suflet, eu nu mai știu să iubesc, eu nu mai știu să înebunesc, diagnosticul bolii mele este unul comun, a cărui rețetă este actul de deces.
Între timp, Don Quijote a murit doar pentru o seară, dar meșterul său Ion Ardeal Ieremia a murit pentru totdeauna…
Don Quijote al lui Ion Ardeal Ieremia cutreieră prin sufletul meu mult timp după lăsarea cortinei, mi-l întoarce pe dos ca pe-o mănușă peste care sărutul nebuniei și-a pus parafa ca un diagnostic: A fi sau a nu fi!
Nu știu ce aș fi putut scrie despre Ion, dar știu că ar fi putut scrie multe pagini în istoria teatrului românesc. Și mai știu că astăzi am vorbit cu mulți prieteni, cu care nu vorbisem nici măcar de Sărbători. Că Ion Ardeal Ieremia ne-a adunat chiar și de acolo de unde a plecat.
Ca iubitor de teatru, știu sigur că la Reșița s-a făcut teatru artă și prin prezența celui care a fost Ion Ardeal Ieremia.
Drum lin, Maestre! Condoleanțe familiei!
