Amza Pellea s-a născut pe 7 aprilie 1931, în Băilești, Dolj şi a plecat,  cu o zi înaintea poetului Nichita Stănescu, în  dimineaţa zilei de 12 decembrie 1983, la ora 7:25, în  București, la doar 52 de ani, ca urmare a unui cancer pulmonar. Îşi are odihna veşnică la cimitirul Bellu. Simţind momentul când va pleca la cele veşnice, inegalabilul actor scrie o ultimă poezie, din care vă relatăm câteva versuri: „Am fost paraşutat de soartă în beznă / într-o gară părăsită / de unde vine şi nu mai pleacă niciun tren vreodată / fiara nu se grăbeşte / probabil că ne vom vedea la faţă / într-o seară cu ceaţă”. Cu câteva ore înainte de a trece la cele veşnice, Amza revine la ultimul vers, transformându-l: „Probabil ne vom vedea la faţă – într-o dimineaţă”.

A absolvit cursurile Colegiului Național Carol I din Craiova, și Școala tehnică de electrotehnică din Craiova. Reprezentant al Promoției de aur a teatrului românesc, Amza Pellea a jucat la Teatrul Național din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie și Teatrul Național din București, unde s–a impus ca unul dintre actorii cei mai buni ai scenei românești. A fost profesor la IATC, unde a şlefuit tinere talente cu pasiune şi iubire creştină.

Este considerat unul dintre cei mai iubiţi actori români din toate timpurile, un actor care reuşea să interpreteze magistral atât roluri de comedie, cât şi roluri dramatice.Puţină lume ştie că Amza Pellea şi-a scris toate textele personajului Nea Mărin şi că valoarea lor literară delicată este apreciată şi azi, având un umor sclipitor şi lipsit de vulgaritate.

Amza a fost şi rămane unul din cei mai mari actori  români de teatru și film. S-a jucat zglobiu cu gena oltenească, personalizând-o pe vecie sub numele de Nea Marin,  dar a scris istoria filmului românesc, interpretând Decebal, Mihai Viteazul sau pe Regele Carol I. A unit, în istoria acestor personaje, un neam, care de la mic la mare l-a urmat şi îl urmează , intersectându-şi umorul, patima sau tragismul prin recunoştiinţa şi supunerea  faţă de memoria acestui mare artist.

Amza Pellea este Voievodul teatrului şi filmului românesc!

„Oamenii au nevoie de exemple, de modele şi ei caută – de fapt se caută pe ei înşişi, aşa cum s-ar dori, buni şi frumoşi, într-o imagine ideală – pe scenă. De aici cred că vine şi fascinaţia pentru spectacol. Pentru că, altfel, se întâmplă lucruri senzaţionale pe stradă, dar oamenii nu se caută în ele, ci vin la teatru sau la film.” Spunea Amza al nostru…în virtutea acestor ganduri ale sale, în memoria sa, în fiecare an, pe 7 aprilie  vin in Bucuresti,  Bulevardul Celebrităților, consătenii artistului din Băileşti. O lumânare aprinsă în amintirea sa, care acum odihneşte pe o stea frumoasă, si apoi vor merge la mormantul artistului sa faca o slujba de pomenire.

În dimineaţa de 12 decembrie 1983, la ora 7:25, Amza nu ne-a părăsit, ne-a lăsat cu mângaierea Îngerilor care veghează această ţară frumoasă pe care a iubit-o şi slujit-o pe scena şi în filme, cu patima şi devotament în cele  50 de roluri pe peliculă şi 80 în teatru…şi pentru ca ştia că neuitarea şi iubirea pentru teatru aveau nevoie de un paznic al memoriei şi al valorii,  să ducă povestea mai departe, ne-a dăruit-o pe fiica sa Oana Pellea, actriţă şi om de cultură, asemeni tatălui său, o bucăţică din destinul  cultural al României.

La naşterea Oanei, Amza a scris una din cele mai frumoase poezii ale sale, o poezie al cărui mesaj deschide porţile eternităţii…

”Prin tine-ntind o mînă/ spre-nalt, spre infinit,/ iar tu te legi/ prin mine/ de cei care-au murit./ Prin tine devin veşnic/ şi capăt sens şi ţel,/ prin tine sunt puternic,/ sunt piatră, sunt oţel /şi, datorită ţie,/fetiţa mea cea mică, / de-acuma lui tăticu’ /de moarte nu-i e frică!”

Oana Pellea, a reuşit să-i îndeplinească ultima dorinţă rostită pe patul de moarte: să aibă o fântanâ ,care-i poartă numele în locul unde a văzut lumina zilei –  Băileşti.  O fântâna din care nu doar putem bea  apa, ci putem “hrăni” setea de recunoştiinţă pe drumul veşnic al focului ce ne mistuie DORUL  de Amza…

“În târg…Mă opresc. Pe un ziar se odihneşte chipul lui tata. Se uită la mine zâmbind. E discul de vinilin cu Nea Mărin. Nu ridic ochii şi o întreb pe cea care-l vinde: „Cât vrei pe Amza Pellea?“ „Zece lei, domniţa…“, vine răspunsul. Nu zic nimic. Adaugă:„Haideţi că nu e mult. Merită, săracu’. A fost artist mare şi om bun.“ Scot zece lei şi plec cu tata acasă”. Aşa scria Oana Pellea în „Jurnal in 2003-2009” …

„Tata a fost, este şi va fi cu mine intotdeauna….Imi curge prin vene, mi se odihneşte în inimă şi îmi bucură fiecare zi a vieţii mele. Ii simt iubirea şi căldura în fiecare secundă. Mă face sa râd, sărindu-mi din cine ştie ce gând şugubăţ…Am fost şi suntem impreună cât o fi lumea lume şi mult dincolo de ea…in toate eternităţile posibile şi imposibile.

Te iubesc, tata!

Multumesc tuturor celor ce il iubesc si se gândesc cu drag la el! Dacă aprindeţi o lumină pentru el, daţi un pahar de apă cuiva ,căruia îi este sete, eu vă zic Bogdaproste”.  este declaratia de iubire a Oanei Pellea, în memoria tatălui ei, într-un interviu, la Radio România Cultural.

La mulţi ani în amintire, Amza Pellea.

Cu recunoştiinţă ,pentru că ea este memoria inimii.

Anca Bălălău