[FOTO] Data de 12 iulie semnifică 300 de ani de la aducerea în ţară a moaștelor Martirilor Brâncoveni: KILOMETRUL 0 al demnităţii ortodoxe româneşti!

Motto: “Vreau să mor creştin. Loveşte!” Sfinţii Martiri Brâncoveni

Articol editat de Radio Resita, 12 iulie 2020, 16:43 / actualizat: 12 iulie 2020, 20:43

Data de 12 iulie este una foarte însemnată prin semnificaţia aparte , mai ales în aceste timpuri când umanitatea întreagă se luptă cu un virus necunoscut „bine hrănit” de renunţarea la principii şi idealuri, la compasiune şi demnitate… şi atunci ne întoarcem la rădăcini, la repere morale ce ne aduc în lumina adevăratelor valori la care nu trebuie să renunţăm.

Astăzi, ne amintim cu solemnitate că în această zi de 12 iulie  se împlinesc 300 de ani de la aducerea în țară a moaștelor lui Constantin Brâncoveanu, cel numit ulterior „sfânt”, pentru lupta pe care a dus-o cu Imperiul Otoman cu scopul de a-și apăra credința. De altfel, Constantin Brâncoveanu a murit, împreună cu cei patru fii ai săi, chiar pentru credință. Cu siguranță și-ar fi putut salva viața, atât pe a sa, cât și pe a fiilor acestuia, însă a ales credința și dragostea de Dumnezeu.

Cea care a făcut acest lucru în 1720 este chiar doamna Maria Brâncoveanu, aceasta aducând moaștele martirului din insula Haiki la Biserica Sfântul Gheorghe – Nou.

În anul  2014, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române declara osemintele lui Constantin Brâncoveanu, „sfinte moaște”.

“În cununa slăvită a neomartirilor de neam românesc, străluceşte între pietrele de căpătâi familia Brâncovenilor. Aceştia au trecut la viaţa cea adevărată, la “casa nefăcută de mână, veşnică, în Ceruri”, mărturisind pe Hristos şi nevrând să se lepede de credinţa creştină în schimbul vieţii pământeşti, la 15 august 1714. Uciderea lor a fost de o cruzime care i-a îngrozit şi pe turci, Constantin Brâncoveanu fiind silit să privească cum pruncii săi de parte bărbătească – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei – şi bunul său prieten şi sfetnic Ianache, au sfârşit ucişi prin tăierea capetelor.

Povestea familiei Brâncoveanu

Maria (Marica) Brâncoveanu a fost fiica lui Neagu postelnicul din Negoeşti şi nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, domn al Ţării Româneşti, în anii 1669-1672. Încă din timpul acestui domnitor viitorul soţ al Mariei, Constantin Brâncoveanu, deţinea la Curte demnitatea de paharnic, făcându-se cunoscut pentru nobleţea, destoinicia şi blândeţea sa.

Fără îndoială că neamul strălucit din care venea Brâncoveanu, pe lângă aceste calităţi, a făcut ca Maria să fie susţinută de familie în vederea unei căsătorii cu tânărul boier. Pe linie maternă, Constantin Brâncoveanu era descendent direct al Cantacuzinilor, al căror înaintaş din secolul al XlV-lea era Ioan Cantacuzino, împărat al Bizanţului. Pe linie paternă, era descendent din boierii Craioveşti şi înrudit cu Matei Basarab, fapt pentru care se considera coborâtor din Basarab.

Cei doi tineri, Maria şi Constantin, s-au căsătorit în anul 1674, iar în familia lor s-au născut unsprezece copii, şapte fete şi patru băieţi.

La doi ani după căsătorie li s-a născut primul copil, o fată pe care au botezat-o Stanca, numele bunicii sale din partea tatălui, Stanca Cantacuzino. Au urmat Maria, în 1678, şi Ilinca, în 1682. În 1683 în familia Brâncoveanu s-a născut primul băiat, Constantin, cel care a suferit cele mai mari chinuri, torturat împreună cu tatăl său, voievodul Constantin Brâncoveanu, în urma mazilirii voievodului, când toată familia a fost închisă la Constantinopol. În 1685 s-a născut Ştefan. S-au născut apoi Safta, în 1686, Radu, în 1690, Ancuţa, în 1691, Bălaşa, în 1693, şi Smaranda, în 1696. În 1697 sau 1698 în familia domnitoare s-a născut şi cel din urmă băiat, Matei.

Martiriul

Constantin Brâncoveanu, la cererea şi la rugămintea Sfatului, a acceptat domnia, devenind domnitorul Ţării Româneşti, în 1688.

Venirea  sa la domnie a reprezentat un moment culminant, pe plan social-politic, în afirmarea puternicului şi bogatului neam brâncovenesc, ale cărui rădăcini se cufundau în negura istoriei.

Numele lui Brâncoveanu avea să fie cunoscut, în timpul lungii sale domnii, în tot Orientul creştin, mai ales datorită uriaşelor sale averi, atât cele moştenite, cât şi cele acumulate înainte şi mai ales în timpul domniei, care i-au îngăduit să acorde mult ajutor celor supuşi stăpânirii otomane.

În ţară, voievodul Constantin Brâncoveanu a ctitorit una dintre cele mai strălucite epoci ale culturii vechi româneşti.

În anul 1714, Constantin Brâncoveanu şi Doamna Maria împlineau 40 de ani de căsnicie. În acelaşi an domnitorul urma să îşi sărbătorească împlinirea vârstei de 60 de ani. Numai că din pronie divină aceste sărbători s-au petrecut în Ceruri, căci în 15 august 1714, praznicul Adormirii Maicii Domnului, ziua de naştere a voievodului şi ziua în care doamna Maria îşi sărbătorea numele, aceasta a primit vestea uciderii soţului şi fiilor săi, martirizaţi într-o piaţă din Istanbul.

Înainte cu câteva luni, în 24 martie 1714, voievodul Constantin Brâncoveanu fusese arestat şi dus cu întreaga familie la Constantinopol, după ce toate bunurile şi averea descoperite în ţară i-au fost confiscate. Aruncat în temniţa de la Yedikule şi mutat apoi în cea de la Bostanei başî, de lângă prima poartă a Seraiului, voievodul român a fost supus torturilor spre a mărturisi locurile unde şi-a ascuns averile.

„Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu, pentru păcatele mele, facă-se voia Lui, dar dacă sunt fructul răutăţilor omeneşti, Dumnezeu să-i ierte pe aceia care s-au făcut duşmanii mei. Fiţi viteji, feţii mei! Am pierdut tot ce-am avut, măcar sufletele să ni le mântuim”, a mărturisit Constantin Brâncoveanu.

În ziua de 15 august 1714, Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii, împreună cu clucerul Ianache Văcărescu, au fost scoşi din temniţă, desculţi, numai în cămaşă. Convoiul, care era deschis de cel mai mic dintre copii, Matei, şi era închis de voievodul Brâncoveanu, a fost purtat pe uliţele Constantinopolului spre locul de execuţie, din apropierea seraiului.

Acolo, în faţa sultanului Ahmed al III-lea şi a marelui vizir, în prezenţa solilor curţilor împărăteşti europene, au fost omorâţi prin tăierea capului, întâi sfetnicul Ianache Văcărescu, continuând cu cei patru fii – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei – şi încheind cu domnul român.

Cumplita scenă a durat, potrivit martorilor oculari, un sfert de oră. Tot un contemporan al domnitorului a lăsat mărturie că atunci când i-a venit rândul celui mai tânăr dintre copii, Mateiaş, în vârstă de 11 ani, acesta îngrozit s-a aruncat la picioarele sultanului, implorând să fie lăsat în viaţă căci se va face musulman. A intervenit atunci tatăl său, voievodul Brâncoveanu, care dintr-o adâncă şi neînfrântă rezistenţă morală, după luni de tortură inimaginabilă, i-a spus că dacă ar fi cu putinţă, e mai bine să moară de o mie de ori decât să-şi renege credinţa pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ.

Siguranţa bătrânului tată a fost pentru copil desăvârşită, căci s-a pus în genunchi în faţa călăului fără îndoială.

Trupurile celor ucişi au fost aruncate în mare, fiind pescuite în aceeaşi zi şi înhumate într-o mănăstire din apropiere.

După moartea voievodului, văduva, doamna Maria Brâncoveanu, şi ginerii săi, împreună cu Constantin, unicul său nepot de fiu rămas în viaţă, au fost surghiuniţi în Asia Mică. Doamna Maria împreună cu toată familia sa a reuşit să ajungă în ţară abia în 1717, eliberaţi din surghiunul de la Kutahia, unde erau ţinuţi după uciderea lui Constantin Brâncoveanu.

Văduva domnului Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, Maria Brâncoveanu, fiicele, ginerii şi nepoţii puteau acum să încerce să-şi refacă vieţile, după ce se „mântuiseră „, aşa cum scria într-un document chiar Maria Brânvoveanu, în 17 iunie 1717, „de la mari şi cumplite pedepse şi patimi”, revenind la pământul nostru în ţară. Cu efortul nestins al Mariei Brâncoveanu acest lucru a fost pe deplin realizat, căci existenţa acestui puternic şi rezistent neam şi-a continuat funcţiile în cadrul societăţii româneşti căreia îi aparţinea, notează lucrarea „Constantin Brâncoveanu” (1989).

Constantin Brâncoveanu a fost, în egală măsură, om politic, diplomat, gospodar, reformator, sprijinitor al culturii, însemnat ctitor de așezăminte și de școli, creator de epocă și de stil arhitectural – „stilul brâncovenesc”, regăsit astăzi în multe dintre clădirile istorice pe de întinsul țării. De asemenea, acesta a fost domn creștin, ctitorind un număr impresionant de lăcașe de cult.

Palatul Cultural din Reşiţa, sediul Teatrului de Vest, este singura clădire din Banatul de Munte construită după arhitectura brâncovenească, edificiul fiind nu doar un monument arhitectonic impresionant, ci şi un reper cultural şi spiritual pentru reşiţeni.

FAMILIA DE MUCENICI A BRÂNCOVENILOR SEMNIFICĂ KILOMETRUL 0 AL DEMNITĂŢII ORTODOXE ROMÂNEŞTI şi astăzi la împlinirea celor 300 de ani de la aducerea în țară a moaștelor lui Constantin Brâncoveanu!

Epilog: „Fiţi viteji, feţii mei! Am pierdut tot ce-am avut, măcar sufletele să ni le mântuim”.Constantin Brâncoveanu

Anca Bica Bălălău

Surse: „Constantin Brâncoveanu”, redactori coordonatori Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Bucureşti, 1989; „Constantin vodă Brâncoveanu”, Bucureşti, 1969; „Doamna Maria Brâncoveanu -Tainica biruinţă a lacrimilor” ; Prefata la: ”Doamna Maria Brancoveanu. Tainica Biruinta a lacrimilor“, Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni, Constanta, 2008, pp. 140-141, 153-160; Agerpres