Academia Română este cel mai înalt for de știință și de cultură din România. A fost fondată, acum 155 de ani, la 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită la 1 august 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română.

Istoria modernă a Academiei Române începe la 1/13 aprilie 1866, când a fost înființată, prin decret al Locotenenţei Domneşti, Societatea Literară Română, care, un an mai târziu, își schimbă denumirea în Societatea Academică Română.

Pe data de 30 martie/11 aprilie 1879 este publicată în Monitorul Oficial legea specială prin care Societatea Academică Română își schimbă numele în Academia Română și primește statut de institut naţional, având „de scop cultura limbei şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte“. Legea fusese semnată pe 27 martie/8 aprilie 1879 de viitorul Rege Carol I, pe atunci domn al Principatelor Unite.

De atunci, Academia Română funcționează ca forum național recunoscut al cercetării științifice, literare și de creație artistică.

Primii 14 membri ai Societății Academice Române, numiți prin decret în data de 22 aprilie/3 mai 1866, au fost numai reprezentanți ai teritoriilor românești care se găseau încă sub stăpânirea unor imperii străine. Componența a fost următoarea:

 Transilvania: Timotei Cipariu; Geroge Barițiu; Gavril Muntean.

 Maramureș: Iosif Hodoș Alexandru Roman. 

Banat: Andrei Mocioni; Vincențiu Babeș; 

Bucovina: Alexandru Hurmuzaki; Ambrosiu Dimitrovici (înlocuit de Ion G. Sbierea); 

Basarabia: Alexandru Hasdeu; Constantin Stamati; Ioan Străjescu; 

Macedonia: Ioan D. Caragiani; Dimitrie Cozacovici.

Lor li s-au alăturat, un an mai târziu, alți 7 membri reprezentând cele două provincii deja unite.

 Moldova: Vasile Alecsandri; Constantin Negruzzi; Vasile Urechiă.

 Muntenia: Ion Heliade Rădulescu; Constantin A. Rosetti; Ioan C. Massim; August Treboniu Laurian.

Conform statutului, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naționale române și cercetarea în cele mai importante domenii științifice.

Cele mai reprezentative lucrări academice sunt: Dicționarul limbii române, Dicționarul explicativ al limbii române, Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Dicționarul general al literaturii române, Micul dicționar academic și Tratatul de istoria românilor.

Dicționarul limbii române (DLR), cunoscut și sub numele de Dicționarul tezaur al limbii române sau Dicționarul Academiei – 19 volume, peste 18.000 de pagini.

Lucrare elaborată de-a lungul a mai bine de un secol, în perioada 1906-2010, de zeci de colective de cercetători, sub coordonarea celor mai reputați lingviști români: Alexandru Philippide, Sextil Pușcariu, Iorgu Iordan, Ion Coteanu, Alexandru Graur, Marius Sala, Gheorghe Mihăilă.

Gândită ca o instituție cu preocupări enciclopedice, Academia Română a fost structurată la început în trei secțiuni: literară, istorică și științifică, primele două secțiuni fiind înființate chiar în 1867, după adoptarea celui dintâi Statut al Societății Academice Române. Cea de-a treia a apărut în 1872, odată cu alegerea unor membri din domeniile științelor naturii. Noi secții au fost create ulterior, odată cu diversificarea științelor, numărul lor sporind de la șase în 1948, la 14 din 1990. Fiecare secție este condusă de un președinte, membru titular al Academiei Române.

Simbol al spiritualităţii naţionale încă de la înfiinţarea sa, la foarte scurtă vreme după Unirea Principatelor Române, Academia Română se afirmă şi continuă să se definească drept nucleul intelectualităţii româneşti. Membrii săi sunt personalităţi ştiinţifice recunoscute şi apreciate naţional şi internaţional, cu o deosebită expertiză în domenii dintre cele mai diverse, de la istorie, filosofie şi lingvistică, până la fizică nucleară, chimie, biologie macro şi microcelulară, geologie şi geodinamică sau agricultură.

Primul Preşedinte al Academiei Române a fost Ion Heliade Rădulescu, care din   perspectiva   cuvântului   scris,   este creatorul   României moderne. Nu există domeniu al istoriei cărţii, de la editură la tipografie, de la grafică la ilustraţia de carte unde să nu-i întîlnim fapta. A înfiinţat ziaristica, a cultivat limba literară română şi a dezvoltat gustul pentru lectură ca nimeni altul.

Pâna în anul 1900, şi alte somităţi au ocupat onorantul fotoliu de conducere al Academiei Române şi ii putem aminti pe Nicolae Kretzulescu, August Treboniu Laurian, Ion Ghica, Dimitrie A. Sturdza , Mihail Kogălniceanu, George Barit, Iacob C. Negruzzi.

Contribuţia Banatului:

La rândul său, Banatul a contribuit la înfiinţarea instituţiei prin personalităti de marcă.Vicenţiu Babeş şi Andrei Mocioni, ambii jurişti, publicişti şi oameni politici, s-au distins, prin întreaga lor activitate. In viaţa politică, au fost activi luptători pentru drepturile naţionale ale românilor transilvăneni şi bănăţeni.

Bănăţenii Gheorghe O. Lupaşcu (1908-1979), membru corespondent al Academiei Române şi primul Rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Timişoara şi Ioan Slavici (1848-1925), membru corespondent al Academiei Române, primit în Academie, ca membru corespondent, în anul 1882, ocupă locuri de frunte în istoria Academiei Române.

La Timişoara,s-a constituit, în jurul unor mari personalităţi ale ştiinţelor fundamentale, medicale ori agricole, nuclee de cercetare, laboratoare de cercetare, au apărut instituţii ştiinţifice.

Bazele ştiinţifice de la Timişoara ale Academiei Române au fost definitivate în anul 1953. În laboratoarele catedrelor de profil s-au dezvoltat cercetări de excepţie în domeniul medicinii, agronomiei, lingvisticii, prin contribuţia academicienilor Pius Brânzeu, Benedict Menkes, Gheorghe Lupaşcu, Petre Spânul, Irimie Staicu, Gheorghe Ivănescu, formaţi, la mari şcoli europene universitare: Strasbourg, Viena,   sau Manhattan-Kansas – SUA etc.

Cel ce-a încununat viaţa academică din Banat ,cu un prestigios premiu Nobel pentru chimie pe anul 2014, este Cercetătorul Stefan W. Hell.

Stefan Hell s-a născut pe 23 decembrie 1962 în Arad. În aprilie 1978, la vârsta de 15 ani, a plecat în Ludwigshafen, Germania, împreună cu părinţii. Este membru de onoare al Academiei Române din anul 2012. Cercetătorul ,de origine română, a fost premiat cu Nobel pentru introducerea, în anul 2000, a conceptului de „golire prin emisie stimulată” (STED/ stimulated emission depletion) în microscopie.

Banatul de Munte a ocupat ,prin personalităţi marcante , poziţii de referinţă printre membrii Academiei Romane: Patriarhul dr. Miron Cristea ,istoricul Constantin Daicoviciu şi Corneliu Diaconovici autorul Enciclopediei Române,( apărută în 3 volume şi publicată la Sibiu, în 1898) .

Patriarhul dr. Miron Cristea a fost un publicist, filolog, politician român , regent și teolog, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Prin activitatea sa de sprijinire a emancipării românilor din Austro-Ungaria, s-a impus încă din tinerețe atenției generale și astfel a fost ales, la 21 noiembrie-3 decembrie 1909, episcop al Caransebeșului. A fost hirotonit arhiereu la 3 mai 1910, fiind instalat în scaun la 25 aprilie-8 mai 1910. În această calitate, a apărat școlile confesionale românești din Banat de încercările guvernului ungar din Budapesta de la a le desființa. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Romăne.

Constantin Daicoviciu s-a născut pe 1 martie 1898, în localitatea Căvăran, Caraş-Severin şi plecat la cele sfinte in 27 mai 1973. Din anul 1973 satul natal poartă numele istoricului.

A fost un renumit istoric şi arheolog, profesor şi rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. La 1 ianuarie 1957 Constantin Daicoviciu a fost numit rector al Universităţii „Victor Babeş”, iar la 1 iulie 1959, până în octombrie 1968, rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. Constantin Daicoviciu a fost perceput de către contemporani ca o personalitate care a încercat să salveze zestrea universitară interbelică într-un moment dificil al ereziilor intelectuale şi distrugerii valorilor culturale româneşti. Actuala Universitate clujeană s-a plămădit pe modelul educaţional şi moral impus de Constantin Daicoviciu.

Academia Română împlineşte astăzi 155 de ani în serviciul Naţiunii Române, o dovada vie că “Puterea şi fericirea unui stat se află în puterea şi fericirea mulţimii, adică a naţiei”, aşa cum afirma Mihail Kogălniceanu.

Astăzi, Președintele Academiei Române este Ioan-Aurel Pop: care susţine „Unitatea românilor s-a făcut prin poporul condus de ‘preoţi cu crucea-n mână’, ca şi Revoluţia din decembrie 1989, când valurile de români veneau spre centrele oraşelor cu prapori în frunte. Viaţa noastră este credinţa noastră, care ne-a ghidat spre marele act de voinţă naţională din 1918, când, la 1 Decembrie, ne-am primenit sufletele de ‘cel rău’ şi am cântat o ‘odă bucuriei’Este timpul să ne dăm seama că a rămâne fideli valorilor noastre, mai ales limbii şi credinţei, moştenirii clasice greco-latine şi creştinismului, înseamnă a rămâne mereu noi înşine, adică români, în casa noastră numită România (vremelnic despărţită de una dintre generoasele sale încăperi, anume Moldova dintre Prut şi Nistru)”!

În prezent, Academia Română este una dintre instituțiile fundamentale din România și îndeplinește trei roluri majore:

  • este for de consacrare
  • este pilon important al cercetării
  • este participant activ în viața societății.

Sediul Academiei Române, situat în București, pe Calea Victoriei 125
A fost realizat prin amenajarea, în 1890, a două case boierești construite la începutul secolului al XIX-lea, achiziționate de la Constantin Șt. Cesianu și Ștefan Bellu, cărora li s-a adăugat un corp nou în 1896, cumpărat de la Mina Zaleski. Localul a fost inaugurat în martie 1898, după efectuarea unei serii de lucrări de reconstrucție. Va rămâne nemodificat până în 1948, când imobilul a suferit intervenții radicale.

Prin lege şi statut Academia Română poate avea un număr maxim de 181 de membri titulari şi corespondenţi şi 135 de membri de onoare, din care cel mult 40 din ţară. De la începuturi şi până în prezent, Academia Română a reunit peste 1700 de membri – fondatori, titulari, corespondenți și de onoare, din ţară şi din străinătate, aleși în timpul vieții sau postmortem.

La mulţi ani, Academiei Române!

Sursa: Academia Română