Motto:” Noi suntem clipa care trece prin poarta existenţei”. Nichita Hristea Stănescu

„Auzi, bă, Gore, ei o să rămână nişte ziarişti toată viaţa, noi o să rămânem poeţi toată moartea”, spunea Nichita Hristea Stănescu, cel căruia Dumnezeu I-a făcut Aripi de Înger din Necuvintele iubirii de frumos, fiindcă limba română îşi dorea un fiu care să-i şteargă lacrimile şi atunci Dumnezeu  L-a dat pe Nichita într-o zi de 31 martie 1933.

Mai este subiect pentru ziarişti Nichita – Poetul limbii şi literaturii române, atât de siluită şi îngenuncheată de inflaţia de ştiri în care vulgarul îi oropseşte cuvintele ca un cuţit băgat în spate?

„Ne-am născut cu slăbiciunea de a cădea. Ne-am născut cu puterea de a ne ridica„

Pentru cel care a sărutat cubul pe colţul sfărâmat cu lacrima infantei, cel care a rostit poate cea mai frumoasă rugăciune poetică: „Dăruieşte-ţi, Doamne, pe maica Ta, care Te-a născut pe Tine, poporului român „ Nichita e lacrima prin care cerul ne îmbălsămează cu Veşnicia cuvântului românesc.

Despre poet, eminescologul Ada D.Cruceanu ne-a confirmat cu obiectivitate menirea sa în destinul literar al poporului român:

„Născut la 15 ani după Marea Unire, Nichita este o altă unire a limbii române care s-a realizat de la Cârlova încoace, dar care prin Nichita Stănescu primeşte aura secolelor XX, XI . Să rămânem şi în acest secol XI cu acelaşi Nichita şi cu ceea ce înseamnă limbajul poetic pentru dezvoltarea limbii române, relativa ei unitate în diversitatea,sigur, a idiomului x sau y şi eu cred că importantă este măsura în care Nichita Stănescu a fost receptat nu de românii din România, ci de românii din afară, sigur şi de celelalte naţionalităţi din zona de contact a României . Important pentru ceea ce înseamnă Basarabia românizată prin poezie, respectiv prin poezia lui Nichita Stănescu atras foarte mult prin ceea ce era poezia basarabeană cuminte, clasică, eminesciană în bună parte şi ceea ce înseamnă poezia din zona Cernăuţiului care iarăşi a crescut datorită acestui limbaj în care Nichita Stănescu este primodialitate”.

Nichita este cel care s-a lăsat posedat de iubirea pentru necuvinte şi a înhămat geniul alături de caii destinului său poetic, lăsând hăţurile versurilor poeziilor sale, răstignindu-se în verb…
Poate că nu este un subiect de mare interes, însuși Nichita anticipa-poetul ca și soldatul, nu are viață personală…așa că îl iubim pe poet cu propriele-i versuri :”Aş fi vrut să te păstrez în braţe aşa cum tin trupul copilăriei,în trecut cu morţile-i nerepetate”.
Iubindu-l pe Nichita, iubim patria noastră limba și literatura română, frumoasă, curată ca umbra unei idei. Amintindu-l pe Îngerul Blond al poeziei ne îmbrăcăm cu lacrima prin care cerul ne îmbălsămează cu Veşnicia cuvântului românesc.

„Să-ţi trăieşti soarta. Asta este un lucru relativ uşor de trăit. Dar dacă-r fi să ne trăim opera, ce ne-am face? Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta. Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie. Memoria este act semnificând şirul unor despărţiri la timp, nimic din ceea ce continuă nu ţinem minte”, ne răspunde poetul și noi, tot mai rari și mai singuri ne încovoiem de Dor pentru că „Poezia este ochiul care plânge”…

Epilog : „Ne-am născut cu slăbiciunea de a cădea. Ne-am născut cu puterea de a ne ridica„.Nichita Hristea Stănescu

Anca Bica Bălălău