Au trecut 34 de ani de speranţă şi de deznădejde, de voinţă şi de neputinţă, de adevăruri dar şi de neadevăruri de la evenimentul din 1989 care mai târziu s-a numit Revoluţia din Decembrie.
Fără voia noastră, doar prin puterea firii au trecut mai bine de trei decenii şi este momentul să privim înainte fără să uităm ceea ce întreaga Reşiţa a simţit în acea după-amiază tulbure de 21 decembrie 1989, imediat după ora 17.00.
Mihai Sprînceană din Ţerova îşi aminteşte şi povesteşte:
„… am fost unul dintre mulţi participanţi, care nu s-a detaşat prin vreo faptă eroică. Aveam doar 38 de ani, toţi eram dornici de libertate, de o viaţă mai bună, de mai multă căldură, de mai multă hrană şi am fost atras de primele semnale că la Reşiţa s-ar întâmpla ceva.
În seara zilei de 21 decembrie mergeam cu autobuzul în schimbul 3 şi cineva mi-a şoptit că în Centru ar fi ceva. Mai mult decât atât, când am ajuns la Mociur, autobuzul de Ţerova, care de regulă devenea 1 sau 1 barat nu a mers mai departe. Deci nu mai circula niciun autobuz. Şi-atunci am spus unui coleg, ţerovean de-al meu de aici, Nicu Mindariu îl cheamă, hai să mergem şi noi în Centru. Şi-acolo era lume adunată şi la ora 10.00 (n.r. 22.00) lumea încă mai venea, valuri valuri. Şi am rămas în Centru la spectacolul oferit de Nicu Vlădulescu, Dumnezeu să-l ierte, cu alţi câţiva în balconul Prefecturii de astăzi şi am stat până pe la 3 noaptea, oră după care lumea a început să mai plece, iar eu trebuia neaparat să merg la lucru să văd care-i treaba pentru că aveam oarece răspundere acolo; eram strungar la Cooperativa „Viitorul” şi lucram la un atelier de pe Calea Timişorii. În următoarele zile am primit din partea Comitetului ce era atunci, să asigurăm cât de cât paza în zonă că era depozitul de combustibili acolo şi să nu lăsăm să treacă oameni necunoscuţi care ar putea să pună în pericol depozitul PECO. Şi i-am organizat pe cei din atelier pe schimburi să fim foarte atenţi la ce se-ntâmplă în zonă.
În dimineaţa zilei de 22 decembrie, am venit de la lucru acasă, m-am spălat, m-am îmbrăcat frumos, festiv pentru că eram convins că Ceauşescu va pica, nu se va mai întâmpla altceva decât căderea lui, pe care ne-o doream toţi, eu personal mi-o doream din suflet pentru că am fost foarte mult marginalizat în perioada comunistă pentru că am avut gura cam mare, dar eu şi acum o am mare şi mai primesc câte o înjurătură, câte o atenţionare, mai câte o piedică la figurat, dar asta este. Şi cum spun, m-am îmbrăcat bine şi am plecat în Centru. Acolo era multă lume, s-a cântat Hora Unirii, am jucat cu toţii laolaltă. Chiar lângă mine şi nu dintr-o întâmplare ci ei m-au chemat pentru că mă cunoşteau, era un maior de securitate şi un căpitan de poliţie. Maiorul de securitate, nu-l uit cât trăiesc pentru că m-am „lovit” de câteva ori de el, Murdeală îl chema, iar căpitanul de poliţie, un om care m-a cercetat pe vremea lui Ceauşescu pentru că am dat zahăr şi ulei la ţeroveni mai mult decât scria pe cartelă, eu fiind gestionar pe-atunci la magazinul din sat, era maiorul Vasile, fost comandant la un moment dat şi al poliţiei de la Moldova Nouă. Cu ei am jucat în horă şi erau parcă mai bucuroşi decât mine. Ori erau veseli ori jucau teatru, dar erau acolo în civil şi unul dintre ei, nu mai ştiu exact care, mi-a zis: „Bă, nu ne divulgi.” „Lasă Nea Vasile că nu spun la nimeni, că acum e revoluţie şi am uitat tot.” Şi în mod sigur mai erau acolo mulţi căpitani şi mulţi maiori prinşi în horă care ne supravegheau.
Către prânz, unii mai obosiţi, cred că şi de aburii alcoolului şi-a făcut de cap au început să vorbească ce nu trebuie, să se comporte necivilizat şi atunci l-am luat pe Franţescu Ionel, era mai copilandru aşa şi i-am zis că lucrurile s-au cam precipitat, e prânz, e lume multă, noi numai suntem atât de importanţi, noi doi şi să mergem acasă că mai avem şi treabă la animale şi am luat-o peste deal că nu circulau autobuzele şi am venit la Ţerova. Când am ajuns la marginea satului, o fată de la prima casă, fiica lui Pavel Jurca zice către noi: „Au intrat în Televiziune, haideţi să vedeţi” şi ne-am băgat înăuntru la ei şi am văzut la televizor faza cu Dinescu şi Caramitru şi cu ceilalţi în spate, când Caramitru îi spunea lui Dinescu: „Mircea, fă-te că lucrezi”. Am stat ce am mai stat pe-acolo şi s-a întrerupt pentru că se întrerupeau transmisiunile atunci şi am zis hai să mergem că avem timp până să ajungem acasă. Dar pe drum zic către consăteanul meu: „Măi, păi da noi intrăm acum în satul ăsta”, era cam pustiu, „intrăm şi nu ştie nimeni că e Revoluţia, hai să tragem clopotele la biserică”.
Şi ne-am dus, poarta era deschisă, dar uşa bisericii închisă. Ne-am dus la popa, i-am bătut în geam, nu a deschis nimeni. Ne-am dus la clopotar, nu ne-a deschis nimeni. Am revenit la popă. Am bătut şi până la urmă a ieşit. „Cei măi, lasaţi-mă în pace că-i revoluţie”. „Părinte nu te las, hai deschide biserica să tragem clopotele pentru Revoluţie”. Şi a venit popa, Dumnezeu să-l ierte că a murit şi a deschis uşa la biserică şi zice către noi: „Măi da voi ştiţi să trageţi clopotele, aţi mai tras?” „N-am mai tras părinte!” „Apoi lasă că vin eu să vă arăt” şi am intrat cu popa în biserică şi el a tras clopotele până curgeau apele pe el; cred că cel puţin o jumătate de oră. Aşa am înţeles eu să vestesc acest eveniment şi-n acelaşi timp să sărbătoresc pentru că simţeam o bucurie pe care am trăit-o doar atunci când mi s-au născut copiii. Nu am simţit bucurie mai mare decât în ziua aceea. Parcă m-am eliberat complet de rele, de probleme, parcă începusem să şi visez ce va fi, dar din păcate visele mele de-atunci nu s-au realizat toate, o parte doar şi ar trebui să ne bucurăm de ele şi să nu mai avem nostalgii când şi pentru ce nu trebuie; e bine să avem amintiri, dar nu de genul care se mai văd acuma.
Atunci am rămas acasă şi în seara următoare am plecat iar în Centru. Am fost în Centru în toate zilele fierbinţi până când s-au liniştit lucrurile, fie cu împuşcături, fie altfel pentru că după ce Ceauşescu a murit toţi am fost convinşi că lucrurile se încheie; din păcate nu s-au încheiat ci au continuat.
În Ţerova nu s-a tras şi nici în împrejurimile satului, ştiu bine lucrurile astea. Singura chestie pe care am urmărit-o cu mult interes într-una din zilele de 23, 24 sau 25 (n.r. decembrie) nu mai ştiu exact când un avion venea de către Nord-Est, a trecut peste Ţerova şi „bombarda” în zona pădurii de vizavi de Unitatea Militară, în partea stângă a drumului cum mergi la Lupac. După aceea au mai fost nişte elicoptere pentru că eu de-aici de la şălaş sunt mai sus decât oraşul şi vedeam tot ce se-ntâmplă acolo.
Am profitat de aceea perioadă din mai multe puncte de vedere pentru că nu s-a mai lucrat în Reşiţa, nu a mai muncit nimeni pe niciunde. Noi la Cooperativă am închis uşile şi-atunci am putut să mă ocup de Centrul Civic şi de sălaş. După masa când îmi terminam treaba mergeam în Centru pentru că la sălaş aveam oile şi trebuiau hrănite. Ferma o mai am şi acum, oile mi-au fost dragi şi-atunci nu am putut să renunţ la prima dragoste, că prima dată mi-au plăcut oile şi pe urmă femeile. Şi-n vremuri bune, şi-n vremuri rele, şi cu profit şi fără profit eu am ţinut animale. Am ajuns la un moment dat să am cea mai mare turmă din judeţul Caraş-Severin, dar am renunţat la oile multe şi nu atât de productive, de o calitate mai îndoielnică şi mi-am făcut o turmă de oi de calitate împreună cu copiii mei.
După 32 de ani de la Revoluţie trăiesc nişte dezamăgiri şi nu de-acum ci de câţiva ani. Toţi am sperat că lucrurile se vor schimba, că vorbele se vor transforma în fapte; am avut mari aşteptări toţi, dar din păcate puţine dintre visele noastre de-atunci s-au materializat, trăim unii mai rău decât înainte, dreptatea este tot o Fata Morgana, minciuna şi promisiunea sunt la loc de frunte, dar nu pot să nu cred că într-o bună zi lucrurile se vor schimba mai ales că ne presează Uniunea Europeană, dar viaţa noastră nu s-a schimbat mult în bine din păcate şi nu e vorba despre mine, eu m-am descurcat mai bine, dar am şi muncit mai mult. Este vorba de grosul populaţiei, mulţimea aceea care erau tineri pe-atunci şi acum sunt de vârsta mea, septuagenari. Toţi aceştia au fost atunci în Centru şi au în continuare pensiile mici şi aşteaptă o mărire de 10%, la preţuri crescute cu 30%, despre ei este vorba.
Dacă mă întrebaţi cum văd eu România astăzi vă pot spune că o văd ca pe un palton bun, dar călcat în picioare, hărţuit, rupt şi pe care încercăm să-l cârpim, dar nu avem nici petice de calitate şi nu avem nicimăcar ac şi aţă, cam asta este imaginea României din prezent.
Doresc la toţi o viaţă mai bună şi sărbători fericite!”
Sursa foto: facebook
