[FOTO] Eminescu evocat bilingv la Reşiţa de elevii Colegiului Naţional „Diaconovici-Tietz”

Din anul 2011, 15 ianuarie a devenit pentru români o zi cu dublă semnificaţie, fiind declarată şi Ziua Culturii Naţionale. O zi în care nu celebrăm numai un mare creator, ci şi o zi de reflecţie asupra proiectelor culturale de interes naţional.

Articol editat de Gerhard Chwoika, 13 ianuarie 2017, 20:00 / actualizat: 13 ianuarie 2017, 22:19

Manifestările dedicate lui Eminescu şi Zilei Culturii Naţionale au debutat la Reşiţa la Biblioteca germană „Alexander Tietz” printr-o acţiune interactivă cu participarea elevilor care studiază limba germană ca limbă maternă la Colegiul Naţional „Diaconovici-Tietz” din urbe, acţiune dedicată poetului național Mihai Eminescu şi creației sale.

Despre eveniment prof. Sonia Maria Chwoika – coordonatorul acţiunii:

Iar elevii clasei a X-a C prezenţi au recitat din creaţiile poetului neamului:

Manifestarea dedicată Zilei Culturii Române şi poetului neamului s-a încheiat cu un miniconcurs de cunoştinţe generale despre poetul Mihai Eminescu, viaţa şi opera sa în cadrul căruia elevii au câştigat cărţi oferite de directorul Bibliotecii judeţene „Paul Iorgovici” Caraş-Severin Clara Maria Constantin şi cu vernisajul expoziției filatelice intitulate „Mihai Eminescu”, cu exponate din colecția personală Doina și Gustav Hlinka.

… dar să ne şi reamintim:

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, şi era al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici şi ai Ralucăi Eminovici. Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi în casa părintească de la Ipoteşti, iar la Cernăuţi a urmat şcoala şi liceul german.

A debutat ca poet la 16 ani, cu o poezie scrisă în memoria fostului său profesor, Aron Pumnul, recitată la înmormântarea acestuia. În februarie 1866, Iosif Vulcan primește la sediul redacției revistei „Familia” o scrisoare însoțită de o poezie, „De-aș avea”, semnată de Mihail Eminovici. Redactorul Familiei este încântat de poezia primită, permițându-și însă o modificare, și anume, românizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv, Iosif Vulcan este considerat „nașul literar” al celui mai mare poet român. Numele Eminescu este adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.

Timp de trei ani, din 1866 până în 1869, Eminescu a pribegit între Cernăuţi, Blaj, Sibiu, Giurgiu şi Bucureşti. A lucrat ca sufleor şi copist de roluri în trupele lui Iorgu Caragiale şi Mihail Pascaly şi a continuat să publice poezii, drame, fragmente de roman sau să facă traduceri din germană. Între 1869 şi 1874, a fost student la Viena şi Berlin, ca „auditor extraordinar” la Facultatea de Filozofie și Drept din Viena şi ca bursier al asociaţiei culturale Junimea, la Berlin. „Ştia germana şi franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică și gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecție mai sublimă și mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?”, spunea criticul literar Dan C. Mihăilescu.

S-a întors în ţară în 1875, a fost director al Bibliotecii Centrale din Iaşi şi profesor suplinitor, redactor la ziarul Curierul de Iaşi, a continuat să publice în „Convorbiri literare”, iar Titu Maiorescu, ministrul Învăţământului, l-a apreciat şi ajutat să primească un post de revizor şcolar pentru județele Iaşi şi Vaslui. Astfel l-a cunoscut pe Ion Creangă, pe care l-a introdus în Societatea Junimea.

La doar 33 de ani, Eminescu a dat semne de alienare mintală. Poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă şi a fost internat în spitale şi sanatorii în ţară, la Viena şi Odessa, pentru recuperare a călătorit în Italia, a fost îngrijit de familie şi susţinut de prieteni, iar cu ajutorului lui Iacob Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu a reuşit să primească o mică pensie viageră. În acelaşi an îi apărea şi singurul volum antum „Poesii”, îngrijit de Titu Maiorescu.

Mihai Eminescu s-a stins la 15 iunie 1889 şi a fost înmormântat sub „teiul sfânt” (deşi cel adevărat este în Parcul Copou din Iaşi) din cimitirul Bellu. „Astfel se stinse … cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, scria George Călinescu.

În acelaşi an se sting mult iubita sa Veronica Micle şi prietenul drag Ion Creangă.

Manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14 mii de file, au fost dăruite de Titu Maiorescu în 1902 Academiei Române, iar în 1948 Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.

Este deci un prilej să lăsăm frământările politice şi sociale deoparte şi să ne întrebăm ce defineşte România din punct de vedere cultural. În primul rând punem preţuire pe figurile emblematice: Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, dar şi Caragiale, Grigorescu, Luchian, Enescu, Porumbescu, sau mai aproape de zilele noastre: Stănescu, Sorescu, Păutza, Cărtărescu, Pleşu şi atâţia alţii.

Este această zi deci, un prilej de a vorbi despre creaţie, valoare şi importanţa fundamentală a tot ceea ce înseamnă cultura română în unicitatea şi universalitatea sa? Confucius spunea: „înlăuntrul nostru suntem toţi la fel, cultura este singura care face diferenţa„.

(Hardy Cvoica)