Motto: „Eu nu mai sunt, e-un cantec tot ce sunt”.Nicolae Labiș

„Doamne, câtă tristețe și frunză!
Te dărui și n-ai cui,
Te dărui nimănui.
Buzele se desfac zâmbind a milă,
Vinul gâlgâie-n silă.
O durere estompată și surdă
Bântuie inima mea…” sunt versurile unui geniu al poeziei românești, Nicolae Labiș, născut pe 2 decembrie 1935, acum 85 de ani pentru a împlini un destin nemilos de scurt ca om, plata unei veșnicii adânci ca poet.

Criticul Eugen Simion l-a supranumit, metaforic, „buzduganul unei generații”…

A fost fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, iar școala primară o începe în satul natal în clasa mamei sale. Încă de la 5 ani învață să citească de la elevii mamei sale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial  tatăl pleacă pe front, iar familia se refugiază în comuna Mihăești, satul Văcarea, lângă Câmpulung-Muscel. În mai 1945, familia se întoarce în Moldova și se stabilește la Mălini.

A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni  între anii 1947 – 1951, perioadă în care scrie versuri, iar la sfârșitul lui 1950, participă la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, în calitate de secretar al cenaclului literar din Fălticeni care are loc la Iași, unde se remarcă după ce recită poezia Fii dârz și luptă, Nicolae!, poezie care-i va fi publicată în Iașul nou și în ziarul Lupta poporului din Suceava.

În ianuarie 1952, la inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar.

Portretul fizic al lui Nicolae Labiș este sugestiv creionat de Tudor Vianu (citat în: George Bădărău, Nicolae Labiș, Viața și opera, 2001) care mărturisește: „Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustața legată, ca a plutașilor de pe Bistrița. Era în înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.”

Deși a îmbrățișat, la început, ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un număr de poezii, devenind o stea în cadrul partidului, în februarie 1953, departamentul său a purtat discuții cu privire la presupusele lui „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”.

O parte din noi ne-am invins
Greseala, minciuna si groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pana-n zarea ce-si leagana oaza.

 În primăvara anului 1954, în cadrul Uniunii Tineretului Muncitor  au avut loc de asemenea discuții despre comportamentul său și s-a decis expulzarea sa din rândurile organizației. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare, propunerile fiind de fiecare dată refuzate de Mihail Sadoveanu cel ce era la vremea respectivă președinte. De asemenea, acest fapt a fost relatat în cartea „O istorie anecdotică a literaturii române”.

În poezia lui Nicolae Labiș se regăsesc influențe ale lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi  și Ion Barbu. O frapantă afinitate prezintă Labiș cu Arthur  Rimbaud, amintit în versurile:

„Scuture-și pe bulevarde capitala românească

Galbeni tei și scrie-și slăvii integral, semeț contur

Din vuirea de tramvaie și din ud pavaj să-ți crească

Evocarea mea frățească, încâlcit ștrengar, Arthur!”

Ceea ce nu se ştie este că Nichita a avut un adevărat “complex Labiş”, fiind tot timpul intimidat, inhibat de prezenţa fizică şi poemele autorului “Morţii căprioarei”.

“Când eram student la Universitate, Nicolae Labiş urma, alături de alţi viitori scriitori, “Şcoala de Literatură”, povestea Nichita unor prieteni, în 1979. Într-o zi, în pauză, am auzit cum o colegă urla ca un megafon :

– Stimaţi tovarăşi, printre noi se află marele poet Nicolae Labiş. Să-l rugăm să ne citească o poezie…

Bătrânilor, Labiş nu ne-a citit nimic. Ne-a recitat poemul “Moartea căprioarei”. Am fost copleşit… Până atunci credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labis recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu. După asta mai mâzgăleam şi eu câte o poezie. Despre izvoare, să zicem. O transcriam frumos şi o arătam unui prieten.

– Da, e drăguţă, strâmba din nas prietenul. Îmi pare rău însă să-ţi spun că Nicolae Labiş a scris şi el o poezie pe această temă. A lui e genială, incomparabilă. E mai originală, are imagini mai reuşite, e o minune, ce mai.

Scriam o poezie de dragoste şi o arătam unei colege care îmi plăcea.

– Sigur, versurile tale sunt simpatice, spunea fata condescendent. Dar se compară ele cu celebrele versuri ale lui Labiş : “Azi m-am îndrăgostit, e-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu” ? Mai încearcă, până la urmă nu-i rău deloc, spunea ea plictisită şi se îndepărta.

Ajunsesem să încui uşa când scriam ceva, de parcă aş fi săvârşit o crimă. Mi-era ruşine că scriu poezii atât de slabe în comparaţie cu ale lui Labis şi mă temeam tot timpul să nu mă fac de râs. În general, mă prefăceam că nu scriu nimic. Apoi s-a întâmplat groaznicul accident în care a pierit Labiş. Am suferit mult pentru dispariţia talentatutlui poet, pe care îl iubeam cu toţii şi pe care îl consideram liderul generaţiei noastre. El a trecut din viaţă direct în legendă. Peste un an sau doi, mă plimbam prin Cişmigiu cu prima mea iubită-scriitoare. Îi recitam din Rilke şi din poemele mele.

În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe la Casa Capșa și la restaurantul Victoria, a fost victima unui grav accident de tramvai.

După ce i-a fost refuzată internarea la spitalele Colțea și Central, spre zorii zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de spital i-a șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci , poem care a fost inclus în volumul postum Lupta cu inerția:

Pasărea cu clonț de rubin

S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.

Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,

Pasărea cu clonț de rubin,

Iar mâine

Puii păsării cu clonț de rubin,

Ciugulind prin țărână,

Vor găsi poate

Urmele poetului Nicolae Labiș

Care va rămâne o amintire frumoasă…

Drama poetului,se oglindește în poezia „Moartea căprioarei” ,drama eului său liric se declanșează în momentul în care se anunță vînătoarea inițiatică, prin care băiatul se va maturiza în mod cu totul neașteptat: „Mă iau după tata la deal printre târșuri,/ Și brazii mă zgârie, răi și uscați./ Pornim amândoi vânătoarea de capre,/ Vânătoarea foametei în muntii Carpați… o vânătoare a destinului său pe care și l-a prevestit și asumat în egală măsură…

În poezia românească actuală, Nicolae Labiș rămâne un vis întrerupt, un „albatros ucis,” ce, asemenea războinicului furtunii aruncat „pe-un cimitir de scoici”, răsfrângea în ochiu-i stins „un nou urcuș”, susține Alexandru Piru , care estimează că „Dacă el însuși [Labiș] nu și-a mai putut relua zborul, o generație întreagă de poeți vor duce mai departe flacăra aprinsă de el în 1956.”

„Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară
Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn”
.

Epilog: „Cartuş de tramvai, cerbul poeziei Labiş, braţul de Brutus…” Petru Daniel Văvăreanu

Anca Bica Bălălău