„Dragostea mea s-a menit a fi Teatrul Radiofonic,  pentru că propune printre altele cel mai spectaculos pariu pe care îl poate imagina vreo îndeletnicire artistică dintre cele care populează visele realizatorilor teatrului radiofonic: să vezi, auzind! Radioul este locul unde mi-am trăit… o altă viaţă a vieţii mele”, spunea Maestrul Mircea Albulescu, iar pentru cei mai mulţi dintre români teatrul radiofonic este o altă viaţă a vieţii… aşa că păstrând tradiţia serilor de luni, în această seară începând cu ora 22, vă invităm la teatru radiofonic: „Dialogurile lui Platon. Criton”. Traducere de Marta Guţu.  Regia artistică: Attila Vizauer. Interpretează: Dan Condurache şi Doru Ana. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Mădălin Cristescu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Redactor: Domnica Ţundrea. Înregistrare din anul 2017.

„Lecţia de engleză” de Natașa Tanska. Traducerea şi adaptarea radiofonică: Margareta şi Jean Grosu. În distribuție: Simona Bondoc şi Alexandrina Halic. Regia de studio: Ion Prodan. Regia tehnică: ing. George Buican

Dialogurile lui Platon se impart în mai multe categorii, în aceasta seara vom asculta –Criton.

Dialoguri de tinerețe:      

Apărarea lui Socrate · Euthyphron · Criton · Protagoras · Ion · Lahes · Lysis · Charmides · Republica

Dialoguri de tranziție:     

Gorgias · Menon · Euthydemos · Hippias Minor · Cratylos · Hippias Maior · Menexenos

Dialoguri de maturitate: 

Banchetul · Phaidon · Phaidros · Republica (II-X)

Dialoguri de bătrânețe:   

Theaitetos · Parmenide · Sofistul · Timaios · Omul politic · Philebos · Critias · Legile

Teatrul Naţional Radiofonic a inaugurat seria „Dialogurilor lui Platon”, cu spectacolul „Criton”. Traducerea: Marta Guţu. Regia artistică: Attila Vizauer. Interpretează: Dan Condurache şi Doru Ana. Redactor: Domnica Ţundrea. Regia de montaj: Monica Wilhelm. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Mădălin Cristescu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru.

Premiera absolută „Dialogurile lui Platon. Criton” a avut loc pe 26 iulie,2017  la Radio România Cultural.

De asemenea, la Muzeul Naţional al Literaturii Române a avut loc audiţia cu public a spectacolului „Criton”, prilej cu care Teatrul Naţional Radiofonic îl va sărbători pe actorul Dan Condurache, la împlinirea vârstei de 65 de ani.

Pentru Teatrul Naţional Radiofonic a transpune în imagini sonore „Dialogurile lui Platon” reprezintă un demers de importanţă culturală certă, un act de profundă spiritualitate, de întoarcere la valoarea cuvântului rostit. Lectura contemporană a dialogului platonician Criton, reprodus integral, presupune o abordare echilibrată, lucidă, o privire dintr-un unghi inedit, o sensibilă explorare a lumii ideilor, un act cognitiv prin excelenţă.

Dialogul dintre Socrate şi bunul său prieten, Criton, capătă valenţe revelatorii şi adună idei fundamentale despre prietenie, valori morale, justiţie, legi şi, nu în ultimul rând, despre moarte, privite din perspectivă filosofică.

Tensiunea ideatică, sâmburele de dramatism cuprins într-un asemenea tip de dialog, dinamica la nivelul ideilor, a trăirilor, capătă valoare radiofonică prin concepţia asupra spaţiului auditiv, prin jocul profund, nuanţat al actorilor, prin susţinerea sonoră permanentă, ce însoţeşte discuţia celor doi. Aşteptarea, claustrarea în închisoare sunt accentuate sonor şi muzical, printr-un acompaniament discret în aparenţă, dar care are rolul de a tensiona şi de a intensifica atmosfera dramatică.

Momentul când lui Socrate îi este anunţat faptul că viaţa lui trebuie să se sfârşească declanşează conflictul ideatic şi, în acelaşi timp, trezeşte în ascultători interesul de a afla concluzia acestui dialog, anume dacă va reuşi Criton să-l convingă pe Socrate să eludeze pedeapsa cu moartea, să evadeze din închisoarea în care legile cetăţii l-au aruncat.

Nu se putea găsi un rol mai potrivit, pentru a marca aniversarea actorului Dan Condurache, la Teatrul Naţional Radiofonic, decât acela al lui Socrate. După zeci de personaje de prim-plan, jucate la Radio, Dan Condurache, în spectacolul Criton, dă pe deplin măsura harului său actoricesc, întruchipând un spirit liber, onest, înţelept, neclintit în opţiunile pe care şi le argumentează impecabil, condus de libertatea interioară şi de forţa conştiinţei sale. Socrate îl antrenează pe Criton în strălucitoarea lui demonstraţie, dialogul dintre cei doi actori fiind condus cu mână sigură de către regizor, atent la dozarea relaţiei dintre cei doi prieteni, iar Doru Ana, în rolul lui Criton, joacă profund, interiorizat, izbutind totdeauna să transmită mai mult decât textul o spune, copleşitor prin emoţia reţinută şi prin intensitatea trăirilor.

Forţa logicii, puterea argumentelor, valoarea ideilor, înţelegerea profundă a naturii umane sunt dublate de tonul direct, de caracterul colocvial, extrem de pătrunzător, astfel încât spectacolul Criton, în regia lui Attila Vizauer, vorbeşte sensibilităţii ascultătorului contemporan, incită şi îndeamnă la reflecţie, călăuzind subtil publicul pe teritoriul fascinant al cunoaşterii.

Cel de-al doilea spectacol este Lecţia de engleză de Natașa Tanska. Traducerea şi adaptarea radiofonică: Margareta şi Jean Grosu. În distribuție: Simona Bondoc şi Alexandrina Halic. Regia de studio: Ion Prodan. Regia tehnică: ing. George Buican.

O poveste înduioşătoare ce scoate la lumină toate valenţele sufletului omenesc plin de incertitudini, încercări sau idealuri.

Teatrul radiofonic este adaptarea unei piese de teatru pentru a fi transmisă la radio. Fără a avea nicio imagine vizuală, o piesă de teatru radiofonică include doar dialogul, muzica și efectele speciale pentru ca ascultătorul să-și imagineze personajele și povestea. A avut o largă popularitate în anii 1920, pe care o pierde treptat până în anii 1950, odată cu apariția și dezvoltarea televiziunii. La 18 februarie 1929 a fost transmisă prima piesa de teatru la microfon din România, Ce știa satul… de Ion Valjan, cu Maria Filotti și Romald Bulfinsky de la Teatrul Național din București în rolurile principale. Regizorul de numele căruia se leagă renașterea teatrului radiofonic după al doilea război mondial este Mihai Zirra. Acesta a regizat aproape 500 de piese, în unele dintre ele fiind și interpret. Dan Puican a regizat peste 1000 de piese de teatru radiodifuzate în limba română. Alți regizori de „teatru la microfon”: Ion Vova, Leonard Efremov, Constantin Moruzan, Paul Stratilat, Mony Ghelerter, Ion Șahighian, Attila Vizauer, Vasile Manta, Cezarina Udrescu, Mihai Lungeanu, Alexandru Dabija, Cristian Munteanu, Ilinca Stihi. Teatrul radiofonic dispune astăzi de impresionanta cifră de peste 7000 de spectacole difuzate și înregistrate, devenind scena cu cele mai multe premiere, cele mai variate posibilități de repertoriu și cei mai mulți spectatori. În cei peste 90 de ani care au trecut de la lansarea primei piese de teatru radiofonic, toți marii actori ai scenei românești și-au imprimat vocea pe banda de magnetofon.

Prima piesă de teatru radiodifuzată germană a fost produs în 1923. Din cauza circumstanțelor din Germania postbelică, când majoritatea teatrelor erau distruse, teatrul radiofonic a avut o popularitate foarte mare. Între 1945 și 1960 se realizau mai mult de 500 de piese de teatru radiofonic în fiecare an. Cuvântul german pentru teatru radiofonic este Hörspiel. Un serial radiofonic foarte popular în Germania este Die drei ???.

Inițial o serie de cărți pentru tineret în SUA, dar după ce piese de teatru au început să fie produse în Germania, începând cu 1968, au fost vândute peste 45 de milioane de discuri.

„Bunilor, dumneavoastră,intraţi în biserica teatrului cu speranţa curată,lepădaţi, de la rădăcina florilor aşteptării, cuţitele de gheaţă care spintecă miresmele încă nevisate de somnul grădinii. Intraţi în sala de teatru lăsând la garderobă spinii,intraţi în piesa noastră. Iubiţi-vă CABOTINII!”, perora regretatul  Mircea Albulescu de la ora 22 vă aşteptăm la Teatru Radiofonic!

Audiţie plăcută!

Nota Redacţiei:

Procesul lui Socrate

 Socrate este unul dintre marii filozofi greci de care aproape oricine a auziţ de notorietate fiind faptul că de la acesta n-a rămas nicio lucrare scrisă, el expunând ideile în mod verbal, în discuţii cu discipolii săi, la rândul lor filozofi de renume ca: Platon, Aristotel, Euclide, Euripide.

Personalitatea lui Socrate este caracterizată, printre alţii, şi de filozoful grec Diogene Laerţiu, care menţiona în însemnările sale: “Adesea când privea la mulţimea de mărfuri expuse spre vânzare, îşi spunea singur:<< Câte lucruri de care eu nu am nevoie există>>. Era aşa de ordonat în felul său de viaţă, încât de mai multe ori când a izbucnit ciuma în Atena el rămase singurul neatins de boală”.  Tot Diogene Laerţiu îl descrie pe Socrate ca pe un om care “ştia să dispreţuiască pe cei care râdeau de dânsul. Se mândrea cu viaţa lui cumpătată şi nu cerea niciodată un ban nimănui. Pentru el exista o singură fericire: ştiinţa, şi un singur rău: neştiinţa. Lumea- spunea Socrate– trăieşte ca să mănânce, pe când el mănâncă pentru a trăi”.

În “Dialogurile” sale, Platon îl caracteriza pe Socrate arătând că acesta dispreţuia frumuseţea trupească, bogăţia, înaltele funcţii, socotindu-le pe toate lucruri fără de preţ. Era un om ce îndura orice suferinţă fizică, asprimea iernii ca şi vara toridă, iar în răbdare nu-l întrecea nimeni.  Având în vedere activitatea sa, cunoştinţele sale şi felul neconformist caracteristic, filosofului i s-a intentat un proces ce a fost reprodus cu mare exactitate de către Platon în lucrarea “Apologia lui Socrate”.

  I. Sistemul jurisdicţional atenian

În vremea lui Socrate, atât procesele civile, cât şi cele penale erau deferite spre soluţionare tribunalului heliaştilor, denumire dată după piaţa din Atena, Heliaia, unde şedinţele se desfăşurau în aer liber.

De menţionat este faptul că judecător putea fi orice cetăţean al Atenei care împlinise vârsta de 30 de ani. Anual, magistraţii supremi ai Atenei trăgeau la sorţi 6.000 de heliaşi, care judecau prin rotaţie. Socrate a fost judecat de către un tribunal format din 501 judecători, iar după legile în vigoare la Atena, fiecare parte din proces trebuia să-şi susţină apărarea personal, avocaţii având cel mult rolul de a redacta cuvântarea pe care părţile o învăţau şi o rosteau în faţa tribunalului.

Acuzatorul era în cursul procesului pe acelaşi plan cu acuzatul. Dacă acuzatul era achitaţ acuzatorul pierdea procesul şi, dacă nu obţinea cel puţin a cincea parte din voturile judecătorilor pentru condamnarea acuzatului, acuzatorului i se aplica pedeapsa amenzii în cuantum de 1.000 de drahme, cu pierderea dreptului de a mai fi acuzator şi cu interdicţia de a aduce sacrificii zeilor în temple.

Dat fiind numărul mare de judecători dintr-un proceş aceştia nu puteau delibera asupra hotărârii, ci votau propunerile făcute de părţile din proceş acceptând ori respingând propunerea respectivă. Astfel, judecătorii nu puteau stabili circumstanţe atenuante şi nu puteau individualiza pedeapsa în funcţie de vinovăţia acuzatului.

Procesele din acea perioadă la Atena se desfăşurau în două faze: în prima faza, judecătorii se pronunţau asupra vinovăţiei acuzatului şi, dacă verdictul lor era afirmativ, procedau în continuare la vot în privinţa pedepsei, după ce ascultau propunerile părţilor cu privire la pedeapsa ce urma a fi aplicată.

În prima parte a proceselor, obiceiul era să se aducă rugăminţi judecătorilor  pentru a le stârni mila şi, în acest senş acuzaţii aduceau la proces copiii lor, rude şi prieteni care vărsau lacrimi. Socrate, deşi avea trei copii, nu procedează conform acestei practici şi explică, în finalul primei părţi a procesului gestul său: “Nu fiindcă sunt trufaş, bărbaţi ai Atenei, nici fiindcă vă dispreţuiesc. Nu este vorba nici dacă întâmpin moartea cu vitejie sau cu frică. Pentru cinstea mea, a voastră şi a întregului staţ eu nu găsesc de cuviinţă să fac asta la vârsta mea, cu trecutul şi numele meu…Lăsând deoparte însă cele ce privesc faima, eu nu găsesc, atenieni, că-i drept să te rogi de judecător şi să scapi prin rugăminţi, ci să-l lămureşti şi să-l convingi, că doar nu de aceea şade judecătorul acolo ca să jertfească dreptatea pentru hatâruri, ci ca să judece după ea, el a jurat nu că va face pe placul cui i se va părea, ci că va judeca după legi. De aceea, nici voi să nu vă lăsaţi târâţi într-acolo, căci nici unii, nici ceilalţi n-am respecta astfel pietatea…”.

Timpul alocat unui proces în acea vreme era de o zi.

 II. Apărarea lui Socrate. Prima parte a procesului:

Împotriva lui Socrate au depus plângere, declanşând astfel procesul penal, Meletos (poet), Anytos (om cu stare şi influenţă, tăbăcar şi comerciant) şi Lycon (orator de profesie). Aceştia trei erau exponenţii tendinţei conservatoare a democraţiei sclavagiste şi erau speriaţi de influenţa pe care Socrate o avea mai ales în rândurile tinerilor. Prin acest proceş acuzatorii voiau să ofere un exemplu pentru toţi cei care subminau credinţa strămoşească şi, asemenea lui Socrate, criticau viciile conducătorilor. Totodată, cei trei îl învinuiau de faptul că i-ar corupe pe tineri, ar nesocoti zeii în care crede cetatea şi s-ar închina la alte zeităţi noi. În apărarea lui Socrate, acesta arată că învinuirile ce-i sunt aduse, sunt lipsite de substanţă.

Adresându-se lui Meletoş Socrate demonstrează în faţa judecătorilor că nu a avut intenţia să corupă tineretul cu învăţăturile lui, iar dacă totuşi a făcut acest lucru neintenţionaţ nu trebuie judecat pentru asemenea greşeli fără de voie, ci luminat în particular pentru a înţelege: “Într-adevăr, e limpede că, dacă mi se arată greşeala, voi înceta a mai face ceea ce făceam fără de voie. Tu însă, Meletoş ai fugit de întâlnirea cu mine, n-ai vrut să mă luminezi cu învăţăturile tale, în schimb, mă duci la judecată, unde legea porunceşte să fie târâţi cei ce au nevoie de pedeapă, nu de învăţătură”.

Cu toată stăruinţa depusă de Socrate, acesta, la finalul primei părţi a procesului, este găsit vinovat cu 281 voturi contra 220.

III. Socrate propune o pedeapsă. A doua parte a procesului:

Având în vedere că acuzatorii lui Socrate au propus pedeapsa cu moartea, pentru a oferi o alternativă judecătorilor, Socrate trebuia să propună o pedeapsă tot atât de grea, precum era exilul. Acesta respinge repede ideea exilului, având în vedere că, la data procesului, avea şaptezeci de ani şi nu părăsise niciodată Atena.

Socrate sfidează tribunalul şi ajunge la concluzia că nu i se cuvine o pedeapsă, ci o răsplată: “O bună răsplată, bărbaţi ai Atenei, dacă trebuie să fiu preţuit după merit. Iar o astfel de răsplată poate fi bine venită pentru mine numai dacă este potrivită trebuinţelor mele. Ce-i trebuie însă unui om sărac care săvârşeşte binele şi are nevoie să trăiască în linişte pentru a vă da îndemnuri? Nimic mai nimeriţ bărbaţi atenieni, decât ca pe un astfel de om să-l hrăniţi în pritaneu, mai degrabă decât pe acela dintre voi care ar fi câştigat premiul la Jocurile olimpice”.

În cele din urmă, Socrate a propus să plătească o mină de argint (monedă din Grecia), însă, văzând că prietenii şi discipolii săi prezenţi se oferiseră să achite ei amenda, Socrate cere o amendă de treizeci de mine. În final, judecătorii votează pentru aplicarea unei pedepse şi Socrate este condamnat la moarte cu 361 de voturi.

 IV. Atitudinea în faţa morţii:

Deşi osândit la moarte, Socrate ia cuvântul şi se adresează întâi judecătorilor care l-au condamnat la moarte: “Eu plec spre moarte osândit de voi. Ei se duc spre păcat şi nedreptate, osândiţi de adevăr; fiecare rămâne la osânda sa. Poate că aşa şi trebuia să se întâmple şi cred că în lucrurile acestea a fost o măsură…Dacă credeţi cumva că ucigând oameni veţi înlătura pe cei ce vă mustră că nu duceţi o viaţă cinstită, nu judecaţi bine…”. Adresându-se apoi judecătorilor care nu au votat contra sa, Socrate le spune concepţia sa despre moarte, despre viaţa de apoi. Moartea fiind pentru el ca un vis adânc şi plăcut care durează veşnic, ori o călătorie la locul de întâlnire al tuturor celor care au murit. Lui Socrate surâzându-i ambele variante.

După ce a fost condamnaţ pedeapsa nu a putut fi executată imediaţ deoarece pedepsele capitale nu se puteau efectua până ce nu se întorcea vasul cu pelerinii plecaţi la serbările de la Delfi.  Au urmat numeroase săptămâni de aşteptare, în care prietenii şi apropiaţii i-au oferit lui Socrate posibilitatea să evadeze, însă pentru acesta supunerea faţă de legile în vigoare reprezenta o adevărată datorie morală.

El a refuzat să plece departe de Atena şi să-şi salveze viaţa, iar în anul 339 î.e.n a murit după ce a băut cupa cu otravă, având ca dorinţă să-i fie educaţi copiii în spiritul concepţiilor sale.

După 2500 de ani, filosoful antic grec Socrate, care a plătit cu viaţa pentru învăţătura şi activitatea sa, a fost achitat în anul 2012, după 2500 de ani de la moarte, într-un proces rejudecat simbolic în Grecia, fiind reprezentat de zece avocaţi şi apărători ai drepturilor omului, rejudecarea procesului fiind organizată de Fundaţia Onassis.

Anca Bica Bălălău

Sursa: wikipedia