O discuţie,  ce îşi doreşte să lămurească mai multe aspecte ce au tulburat opinia publică în ultimul timp cu privire la natura punctelor luminoase observate pe cerul nopții, multe apărând ca o succesiune de puncte coliniare în număr de 5-6 sau chiar mai multe, o purtăm cu un vechi prieten al Radio România Reşiţa, Marc Eduard FRÎNCU, conferențiar universitar dr. la Universitatea de Vest Timișoara, Facultatea de Matematică și Informatică şi administrează Societatea Română pentru Astronomie Culturală.

Marc este pasionat de astronomie încă din adolescență când încerca folosind harta cerului din enciclopedie să învețe constelațiile de pe cer. Se întâmpla prin anul 1996. Au urmat observații nocturne cu ochiul liber a meteorilor pe cerul de vară. Prima dată a privit prin binoclu prin 1998. A primit apoi o lunetă astronomică de 60mm prin care a urmărit mișcările sateliților lui Jupiter, precum și celelalte planete, inclusiv Mercur și Venus pentru care se trezea dimineața pe frig în orice anotimp ar fi fost acestea vizibile. Pentru o scurtă perioadă a fost pasionat de Soare colaborând cu Asociația ALPO din SUA. Din 2006 colaborează cu planetariul Universității de Vest unde și predă materii de informatică la Facultatea de Matematică și Informatică. Începând cu 2013 a devenit pasionat de arheoastronomie vizitând numeroase situri de pe întreg globul, iar din 2016 oferă studenților de la universitate cursul complementar Astronomia în cultură.

Domenii de interes: arheoastronomia, popularizarea astronomiei, astronomia observațională.

„Începând cu luna decembrie a anului trecut, Societatea Română pentru Astronomie Culturală (SRPAC) a primit o serie de întrebări cu privire la natura punctelor luminoase observate pe cerul nopții, multe apărând ca o succesiune de puncte coliniare în număr de 5-6 sau chiar mai multe. Acestea au fost observate și de către colegii noștri, o filmare în acest sens fiind disponibilă pe Youtube la adresa https://www.youtube.com/watch?v=LQDb_X1xXpk.

Deoarece este important să fim informați corect cu privire la natura aparițiilor de pe cer, SRPAC vine cu o serie de clarificări menite să lămurească publicul larg cu privire la originea și destinația lor. Luminile reprezintă, de fapt, sateliții Starlink, deținuți de firma SpaceX, lansați în grupuri de câte 60 începând cu luna mai 2019. În prezent, rata este de o lansare pe lună. Comisia Federală pentru Comunicații (FCC) a SUA a aprobat lansarea a 12.000 de sateliți ce vor fi plasați pe orbite aflate la 340, 510, respectiv 1150 km. Deoarece proiectul se află într-un stadiu incipient, există numeroase neclarități legate de destinația lor finală, SpaceX actualizând cel puțin o dată cererea către FCC. Știm în prezent că o parte din ei va servi comunicațiilor prin Internet, alții vor fi folosiți de armată și unii în scopuri științifice.

Ce este special la acești sateliți?

  1. Ceea ce diferențiază acești sateliți de alții este faptul că până la stabilizarea pe orbitele finale aceștia se deplasează grupați, putând fi observați cu ochiul liber sub forma unor puncte coliniare ce se deplasează pe cer de-a lungul nopții. Uneori, ei pot varia în strălucire în funcție de unghiul format de panourile solare, noi (privitorii dintr-un anumit loc) și Soare. Un website unde se poate vedea de unde pot fi ei observați la ora actuală este https://www.satflare.com/track.asp?q=starlink#TOP. De-a lungul nopții, pot fi observați tot felul de sateliți care orbitează Pământul, și aceștia având aspectul unor puncte luminoase. Un exemplu demn de menționat îl constituie flota de sateliți Iridium. În prezent, există 82 de sateliți Iridium operaționali, pe orbite situate la 781 km deasupra solului. Datorită formei panourilor solare din prima generație lansată, lumina lor se concentrează pe o singură zonă de pe Pământ cauzând așa-numitele „sclipiri Iridium” (Iridium flares în engleză) și devenind pentru scurte perioade de timp extrem de strălucitori. Ulterior, aceștia devin invizibili ochiului uman.
  2. Numărul lor mare a dus la poluarea cerului cu lumini artificiale care au provocat reacții în rândul astronomilor ce monitorizează cerul înstelat în căutare de asteroizi, sau analizând stele și alte obiecte cosmice. Pentru ca studiile astronomilor să nu mai fie perturbate de acești sateliți, SpaceX a lansat în ianuarie 2020 un satelit experimental creat dintr-un material slab reflectorizant. Se pare însă că diminuarea strălucirii satelitului este insuficientă pentru a avea un impact pozitiv. În lipsa unor soluții, astronomii vor fi nevoiți să identifice și să elimine din imagini acești sateliți care vor împânzi cerul, complicând procesul de analiză a imaginilor.

Această poluare luminoasă generată de sateliți o complementează pe cea produsă de om la sol. Luminile prost instalate orientate oblic sau chiar în sus reduc vizibilitatea stelelor pe bolta înstelată. Poluarea luminoasă este un subiect deosebit de important în rândul iubitorilor de natură și cer întunecat. O hartă cu privire la impactul acesteia se regăsește la adresa https://www.lightpollutionmap.info/.

  • Spre deosebire de alți sateliți care furnizează comunicații Internet, ca de exemplu cei din flota Iridium, sateliții Starlink vor avea viteze de transfer de date mai mari dar vor necesita în același timp antene specializate, conexiunea neputând funcționa prin intermediul unor telefoane prin satelit clasice. Teste efectuate asupra sateliților Starlink au demonstrat viteze de până la 610 Mbps comparativ cu cei până la 1,4 Mbps obținuți în cazul Iridium. Explicația din spatele acestei îmbunătățiri stă în folosirea de către Starlink a benzilor Ka, Ku și V (12-75 GHz) față de banda L (1-2 GHz) în cazul Iridium. Pe scurt, o frecvență mai mare înseamnă transfer de date mai rapid dar și mai multe interferențe atmosferice cauzate de umiditate, îndeosebi în zonele tropicale. De exemplu, sistemul GPS folosește banda L tocmai din acest motiv legat de puterea de trecere a semnalului prin nori, ceață sau vegetație. De asemenea, cu cât frecvența se mărește, raza de recepție scade iar numărul echipamentelor necesare crește.
  • Scopul principal al Starlink este acela de a oferi Internet în zone izolate, realizând o acoperire aproape integrală a suprafeței Pământului. Actualmente, acoperirea este realizată parțial prin rețele bazate pe tehnologii care au plecat de la 1G în anii 80-90 (viteze de 2 Kbps și frecvențe între 150 și 900 MHz) și au ajuns în prezent la 5G (viteze mai mari de 1Gbps și frecvențe între 3 și 30 GHz). Există planuri pentru 6G și chiar 7G, iar dacă acest lucru se va întâmpla, oriunde pe Pământ va exista Internet wireless. Tehnologia utilizată de Starlink nu se încadrează în niciuna din ele.

Există în prezent grupuri de persoane care se tem de impactul negativ pe care l-ar putea avea tehnologiile gen 5G ce operează la frecvențe ridicate. Cu toate că impactul lor pe termen lung nu a fost încă pe deplin analizat, nu trebuie uitat faptul că frecvențele la care funcționează, deși ridicate, nu se află în partea spectrului electromagnetic aferent radiației ionizante, adică acea radiație de care ne temem când vorbim de arme și centrale nucleare. Din categoria radiației ionizante sau periculoase fac parte lumina ultravioletă – parțial (cea care ne ajută să ne bronzăm), razele X (care ne permit să efectuăm radiografii) și razele gamma (rezultate în interiorul centralelor nucleare). Categoria radiației neionizante (nepericuloasă) este formată din lumina vizibilă, lumina infraroșie (sursă de căldură), microunde, unde radio, rețele de curent electric.

Pentru mai multe detalii și informații despre astronomie, puteți să urmăriți pagina de Facebook a SRPAC (https://www.facebook.com/astronomieculturala/) sau site-ul oficial al asociației (http://www.astronomieculturala.ro)”.

Anca Bica Bălălău