[FOTO] In memoriam: Adrian Păunescu, un deceniu de la despărțire!

Motto: „Lumina mea îngroapă-te cu mine, la primăvară poate încolţim.” Adrian Păunescu

Mi-e dor de tine ca de acasă” mărturisesc niște versuri, ale regretatului Adrian Păunescu, întreaga suferință a celui care a scris file de istorie pentru limba și literatura română, a celui care a înregimentat o generație în blugi în armonia culturii prin muzică și poezie…

Au trecut 10 ani decând ne-a părăsit scriitorul, jurnalistul și omul politic Adrian Păunescu  născut la 20 iulie 1943, în comuna Copăceni, județul Bălți- Basarabia  şi plecat să compună pentru Îngeri,  pe 5 noiembrie 2010. Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în județul Dolj și a făcut studii liceale la Craiova și la București. A urmat Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București , fiind bursier, pentru un an, al Universității din Iowa-Statele Unite ale Americii.

Adrian Păunescu este cunoscut mai ales ca poet — debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români ai perioadei — și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire muzical-culturală desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicul tânăr, fiind tolerat până la un punct de puterea comunistă care însă l-a închis în cele din urmă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock. Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, an când intră la conducerea revistei Flacăra.

Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul „Analfabeții”, publicat în 1980 în Flacăra). După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuși iubirea. În calitate de publicist a mai condus pentru o scurtă perioadă, în 1999, ziarul Sportul românesc, și a realizat emisiuni de fotbal la postul de televiziune Antena 1.

“Oricum, în ciuda suferinței, a umilinței și a morții programate, sunt un norocos, sunt un caz antologic, sunt un răsfățat. Supraviețuiesc. Și scriu. Și iert. Și iubesc. Și sper. Și mi se pare că aș putea-o lua, oricând, de la capăt.” Adrian Păunescu – “Liber să sufăr”

Adrian Păunescu este unul din ultimii marii clasici căruia am avut șansa să îi fim contemporani. Un mare român și un amfitrion al versului limbii și literaturii române în care s-a contopit cu harul inăscut de-a lungul întregii sale vieți, poetul a fost un strașnic apărător al celui de-al doilea teritoriu al României-CULTURA!

Zecile de volume de poezie ale lui Adrian Păunescu, însumând peste 300.000 de versuri, așadar depășind cea mai întinsă epopee a lumii, Mahabharata (215.000 de versuri), realitate lirică fără asemănare, nu numai în istoria literaturii române, ci și în literatura universală, creează impresia / certitudinea că ne aflăm în fața unei impresionante uzine de poezie, a cărei „producție”, potrivit concepției păunesciene despre misiunea poetului  și a poeziei, înseamnă „armonie în sălbăticie”. Poetul trebuie să fie în stare de orice sacrificiu, pentru Patria sa, pentru semenii săi, să-și uimească mesianic poporul prin biruințele sale: Dacă mi-aș da pentru gloria țării o mână, / Poate chiar mâna dreaptă cu care scriu, / Poate numai atunci v-ar fi limpede într-un târziu / Cine sunt și ce-nsemn în cultura română”.

Poezia sa este o poezie de atitudine, în primul rând; atitudine fățișă; am putea spune pledoarie – și în focul demonstrației zărești și colții și lacrimile.

Critica literară a relevat „structura nobilă” a creației poetice păunesciene încă de la debutul din anul 1965, cu „Ultrasentimente», volum ce a impus, după cum certifică Aurel Martin, «un poet de netăgăduit talent, înzestrat cu harul de a transfigura realitatea cotidiană și, într-un fel, de a demistifica, stabilind (ca orice artist autentic) relații noi între fenomene sau între om și lumea înconjurătoare, răsturând, dacă e cazul, înțelesuri vechi, propunând în locu-le altele inedite, și umplând cu eul său omniprezent spațiile Universului”.

În Cenaclului Flacăra

  17 septembrie 1973 – înființează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susține, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog, în fața a mai mult de 6 milioane de spectatori[9]

    Pe scena Cenaclului „Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere românești, poeți și alți creatori

    În 1982, apare triplul album de discuri LP, „Cenaclul Flacăra în concert”, iar în 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decat puține filmări, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacăra – Te salut, generație în blugi”, interzisă imediat de autorități

    În urma unor incidente înregistrate la un concert al Cenaclului Flacăra la Ploiești, activitatea cenaclului este interzisă până în 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condițiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul, iar pe de altă parte faptului că unii participanți au profitat de această ocazie și au creat o busculadă, soldată, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autoritățile comuniste.

    7 mai 1990 – înființează Cenaclul „Totuși iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vișan și al fotbalistului Ilie Balaci. În cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu susține concerte de mare succes, în țară și dincolo de actualele granițe, în special la Chișinău. O parte din activitatea de excepție a Cenaclului „Totuși iubirea” se regăsește în seria de casete audio și video editate de Fundația Iubirea, între 1995 și 1999

Jurnalist și om de televiziune

În anii ’70, Adrian Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Cenaclul Flacăra și revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracție indiscutabilă asupra tineretului și a vieții publice din România datorită combinației de idei de stânga de inspirație occidentală și de naționalism. Numeroși muzicieni din genurile rock și folk pe care autoritățile comuniste îi puteau considera „subversivi” au fost lansați sau promovați de Păunescu prin recenzii ori prin introducerea lor în Cenaclul Flacăra.

Timp de  cinci ani, Adrian Păuneascu a avut  o emisiune săptămânală la Radio România Reșița, care se difuza în  fiecare zi de  luni, cu o durată de 50 de minute.

Intervenţia din seara zilei de 1 noiembrie 2010 a fost ultima apariţie  a poetului la radio înainte să fie doborât de boală la pat. Despre acest moment, fiul său Andrei Păunescu ne-a mărturisit cum a fost scrisă ultima poezie a tatălui său, pe patul de spital:

Pe la ora 16.30, mi-a spus să iau o hârtie, să facem sumarul pentru emisiunea sa de la Radio Reșița. Mi-a spus să-i fac propuneri de piese, dar, înainte de toate, văzându-mă cum îi stau în față, pe scaunul de lângă pat, cu pixul și hârtia gata de scris, mi-a spus: „Hai să-ți dictez două strofe, trei!” și a și început, ca niciodată de rar, să spună versuri: „De-aicea, de pe patul de spital…”

Mi-a dictat cele șase strofe în 35 de minute, cu pauze lungi. Mult timp, față de viteza cu care scria altădată. La ultima strofă, mi-a cerut părerea, dacă să spună „pâine și dreptate” sau „minima dreptate”. I-am spus că mi se pare mai bine „minima dreptate” și mi-a dat credit. ”… În alte dăți, dacă îi spuneam că o variantă e mai slabă decât alta, lua partea propriului vers care nu convinsese și îl alegea ostentativ, din solidaritate cu posibilele puncte mai slabe ale operei sale, neacceptând că poate scrie uneori mai bine, alteori mai puțin bine”.

Inima omului Adrian Păunescu a încetat să bată vineri, 5 noiembrie 2010, la ora 7:15  la Spitalul de Urgență Floreasca din București, unde fusese internat la 26 octombrie 2010 cu probleme cardiace, renale, hepatice și respiratorii.Creația poetului Adrian Păunescu este nemuritoare.

„Să mai vii într-o zi, să mai vii pe la noi.C-am găsit nişte ani, să ţi-i dau înapoi. Anii noştri frumoşi, anii noştri nebuni”

Epilog:„Două lucruri sunt imposibile: a vedea cu ochii pe Dumnezeu şi a povesti dragostea”. Adrian Păunescu

Anca Bica Bălălău

Ultima poezie:

De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral

Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi

Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi

Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind

Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind

Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,

Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei

Spitalul de Urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial

De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital

Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani

Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minimă dreptate!”.