Dintr-o cruntă dezorientare căreia mă supun cu umilinţă de prea mult timp vreau să anunţ la rubrica obiecte pierdute stima de sine… am pierdut-o sau mi-a fost furată şi violată de ignoranţa proprie, de frică de ipocrizie… m-am trezit în această clipă orfană de stima de sine…
Nu ofer recompensă, mi-am vândut Visele pe compromisuri mărunte, am urcat muntele în papuci comozi şi mi-am julit toate vertebrele coloanei vertebrale… sângele meu a îmbrăcat toate stâncile gândirii mele şi mi-am dat spre adopţie toate cărările destinului meu celor care pot să-l îndure.
Sunt vinovatul de serviciu, sunt cel ce nu trebuia să fie , astăzi orfanul unei ţări care a plecat de Acasă plângând, lăsând obloanele trase peste casa părintească… nu fac parte nici măcar din cele nouă milioane şapte sute de mii de români din ţara de peste graniţe… trăiesc clandestin în propria mea ţară de Acasă şi mă simt singură şi uitată de viitor.
Tristeţea ne locuieşte ŢARA… iar eu sunt românul care nu mai vede dincolo de propria rătăcire… nici codrii verzi de brad, nici fabrici, nici uzine nici… sunt părintele a cărui singură împlinire este aceea că nu copilul său a fost ucis în condiţii străine de mintea unui om normal… sunt părintele care aude ceea ce nu au auzit autorităţile: strigătul unei fetiţe care se simţea ameninţată cu moartea… sunt părintele care mai are o singură întrebare:
România, mai este cineva ACASĂ?
Un părinte