Motto: „Pe cei care nu-i poţi face să cunoască adevărul, învaţă-i cel puţin să nu-l dispreţuiască.” Monseniorul Vladimir Ghika

Pe 24 Ianuarie 1859 a avut loc actul politic ce stă la baza României Moderne prin Unirea Ţării Româneşti cu Moldova.

Primul pas:

La 6 iulie 1600 în istoria poporului român a avut loc un eveniment de o maximă importanţă. Ţara Românească, Moldova şi Transilvania au fost unite sub un singur sceptru. Era prima unificare a celor trei regiuni într-o singură ţară. Artizanul acestui eveniment cu însemnătate istorică a fost voievodul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, un domnitor războinic şi o figură carismatică. Această unificare era extraordinară în contextul în care această vremelnică stăpânire era înconjurată de mari puteri precum Imperiul roman de neam germanic dominat de Habsburgi, Polonia sau Imperiului Otoman. Voievodul muntean a plătit îndrăzneala cu viaţa în 1601, iar stăpânirea sa peste cele trei provincii a durat aproximativ un an. Cu toate acestea, acţiunea aventurierului, războinicului sau unificatorului, cum a fost descris de-a lungul vremii, a fermecat istoriografia românească începând cu secolul al XIX lea şi mai ales s-a solidificat în conştiinţa poporului român, odată cu lucrarea lui Nicolae Bălcescu, ”Românii supt Mihai Voievod Viteazul”.

Ce a urmat:

Aflată în exil încă din anul 1848, pleiada de tineri intelectuali şi oameni politici cunoscută sub denumirea de „generaţia  paşoptistă“ îşi fixa pentru anii ce aveau să urmeze câteva obiective clar conturate ce urmau a fi aduse la cunoştinţa marilor puteri cu sprijinul jurnaliştilor, diplomaţilor şi liderilor politici europeni.

Programul politic schiţat în intervalul 1848-1857 era axat în primul rând pe dobândirea sprijinului  internaţional pentru Unirea Principatelor şi presupunea în mod firesc, în vederea realizării lui, o coagulare a tuturor energiilor materiale şi umane nu doar ale celor aflaţi în exil, ci şi ale celor din ţară. Dificultăţile întâmpinate nu erau puţine la număr, ele fiind  generate de diferitele interese din cadrul concernului european, dar şi de viziunile diverse existente în emigraţia românească cu privire la strategiile ce trebuiau adoptate  în vederea  reuşitei proiectului – Unirea Principatelor Române.

Reconstruirea Europei:

Fără sprijinul Franţei, Unirea de la 1859 nu ar fi avut loc. Facem uneori prea mult caz de sentimentele noastre naţionale, dar în absenţa unei conjuncturi internaţionale favorabile, România unită ar fi fost şi de atunci încolo, multă vreme, o himeră.

Unul dintre cei mai importanți artizani ai Unirii Principatelor a fost Napoleon al III-lea, nepotul de frate al lui Napoleon I Bonaparte, care a reuşit să-şi impună voinţa în faţa celorlalte imperii care nu doreau apariţia unui nou stat în Balcani. Istoricul Lucian Boia a scris o carte “Napoleon III cel neiubit” în care pune în evidenţă într-un capitol special influenţa hotărâtoare a acestuia asupra sorţii principatelor dunărene. În general, majoritatea istoricilor români au reliefat acelaşi aspect. Doar marxiştii închideau ochii în faţa evidenţei. Elogiindu-l prea mult pe Napoleon al III-lea, de la sine înţeles ruşii cădeau în planul doi, deşi faţă de turci şi austrieci, ei au susţinut până la un punct unirea. Dar a descoase contextul internaţional însemna să aduci în discuţie şi alte fapte ale lor de atunci, respectiv răpirea Basarabiei. Lucian Boia arată că “politica naţionalităţilor iniţiată de Napoleon III a cunoscut succese, dar şi eşecuri… în total trei proiecte naţionale s-au materializat în timpul celui de-al Doilea Imperiu, trei state-naţiuni s-au construit în urma unor procese de unificare, Italia, Germania şi România. Dar Italia nu s-a născut decât în parte de comun acord cu Franţa, iar Germania a apărut până la urmă împotriva intereselor sale. Singura reuşită deplină înregistrată în politica europeană a lui Napoleon III a fost România. Îi purtăm şi acum o amintire frumoasă”.

Necesitatea unui prinț străin:

Apărută mai întâi ca expresie a calculelor pe care le realizau cancelariile puterilor europene la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul veacului al XIX-lea, ideea prinţului străin începea să fie susţinută din aceeaşi perioadă şi de numeroşi reprezentanţi ai elitei româneşti.        

Pe vremea aceea, în Franţa, trebuie spus, se manifesta un interes deosebit pentru ţărişoarele noastre. Un hebdomadar foarte apreciat pe atunci, “lâIllustration”, publica des articole despre noi. Pe urmă istoricii lor nu prea ne-au mai dat atenţie, dar chiar şi o afirmaţie ulterioară potrivit căreia Napoleon al III-lea a fost naşul noii Românii înseamnă ceva. Categoric, atenţia acordată nouă a intrat într-un plan mai vast de reconstruire a Europei. Franţa avea tot interesul să se revanşeze după ce la 1815 semnase pacea înfrângerii, consecinţă a teribilei aventuri napoleoniane. Pentru a-şi redobândi demnitatea de mare putere avea nevoie de un suflu nou în politica ei internaţională şi de asemenea de noi proiecte. Unirea celor două principate româneşti a fost astfel un proiect al noii politici franceze. Am avut numai de câştigat. Dar realizarea proiectului nu ar fi putut avea loc dacă în contextul vremii nu s-ar fi declanşat Războiul Crimeii. “Marele bolnav” al Europei, Imperiul Otoman, trebuia salvat de Occident pentru a mai păstra o stavilă în faţa expansiunii spre sud a ruşilor. Tot cum spune istoricul citat, “Războiul Crimeii a dus la fuziunea dintre proiectul patrioţilor români şi politica lui Napoleon III”.

Aveam nevoie de protectoratul francez ca de aer. Înainte de începerea conflagraţiei, Ion C. Brătianu îi scria că unirea principatelor ar echivala cu o cucerire franceză şi atunci armata statului român ar fi armata Franţei. Iar porturile noastre la mare şi la Dunăre, antrepozitele comerţului francez. Era fireşte o exagerare, dar pentru noi, cei de acum, cererea lui Brătianu era ca un ţipăt şi ca o implorare, văzând în Franţa ceea ce până atunci nu avusesem decât sub forma împilării sau a falsei cooperări. Să ne amintim că după Tratatul de la Adrianopole şi odată cu instituirea Regulamentelor Organice presiunea rusească asupra românilor devenise din ce în ce mai mare. Într-adevăr, în ţară sufla vântul modernizării şi în sfârşit după un secol de fanarioţi ne simţeam alţii, liberi şi cu un alt apetit de viaţă.

Dar schimbarea nu însemna numai bine. După 1848 ruşii au vrut să ne ocupe cu totul, aşa cum ocupaseră Basarabia, şi poate niciodată din acel moment încolo nu s-ar mai fi vorbit în Europa de România. Dar, înfrânţi în Războiul Crimeii, s-au văzut siliţi să redea Moldovei sudul Basarabiei. Acum intervine rolul lui Napoleon al III-lea. Tentat la un moment dat să le cedeze Austriei pentru a obţine libertatea polonezilor, revine, şi astfel principatele ajung sub garanţia puterilor europene. Împăratul a dat puţin înapoi pentru a nu pierde de tot. În 1857, pentru a le face pe plac englezilor care, ca şi austriecii şi turcii, nu erau de acord cu unirea, a renunţat la ideea unirii depline, preferând doar o formă administrativă de cooperare. De parcă între el şi Cuza exista o înţelegere nescrisă, viitorul domnitor român a plusat şi în acest fel a fost ales domn în ambele principate, dând peste cap socotelile Convenţiei de la Paris din 1857.

Dacă în sinea sa Napoleon al III-lea nu ar fi fost de acord cu această lovitură de teatru, probabil că ar fi stimulat o intervenţie europeană împotriva noastră. Care nu a avut loc fiindcă el nu voia.

Cuza avea toate motivele să-i scrie împăratului: “Sire, România cu armata ei şi resursele ei este la dispoziţia Majestăţii Voastre”.

Aşa s-a scris istoria. Napoleon a fost zdrobit la 1870 de prusaci, dar în inima noastră este invincibil.

Dacă puterea se uneşte cu dreptatea, ce poate fi mai presus de această Unire?

Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor Principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova, respectiv  24 ianuarie 1859 în Ţara Românească. Conştient de misiunea sa, „domnul unirii“ adresa a doua zi după votul din Muntenia o scrisoare Puterilor Garante în careşi afirma deschis decizia de a respecta toate hotărârile Adunării elective, ca unul ce s-a luptat pentru impunerea lor.Intenţia de a părăsi tronul la momentul potrivit, Cuza i-o mărturisea şi consulului Belgiei la Bucureşti, Jacques Poumay, în februarie 1859:

„Puterile vor înţelege şi vor aprecia situaţia dificilă a ţării şi în final vor fi de acord cu soluţia prinţului străin şi cu un statut juridic internaţional de natură să facă din Principate o Belgie a Orientului“.

 Obţinerea pentru România a unui statut juridic internaţional asemănător cu cel al Belgiei era în continuare pentru elita politică românească un obiectiv important. Problema prinţului străin avea să preocupe pe oamenii politici români şi în timpul domniei lui Al.I. Cuza, devenind un adevărat fir roşu ce reapărea mai ales în momentele de criză.

Adunarea electivă de la Bucuresti şi-a deschis lucrările pe  22 ianuarie 1859, sub presiunea  a mii de oameni, mobilizaţi de tinerii unionişti, ce se adunaseră în faţa clădirii unde avea loc Adunarea.  Această atmosferă incendiară a susţinut totodată pe reprezentanţii  partidei naţionale care au convocat o şedinţă la hotelul „Concordia”, unde au hotărât să propună Adunării ca domn al Ţării Româneşti tot pe Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei.

 În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, reprezentanţii Partidei naţionale au propus convocarea unei şedinţe secrete pentru desemnarea candidatului, care a fost acceptat în unanimitate, deputaţii conservatori fiind nevoiţi să cedeze voinţei poporului. Trecându-se la vot, toate cele 64 de buletine purtau numele celui ales la 5 ianuarie în Moldova, realizând astfel una din cele mai viguroase file din istoria românilor, începutul istoric al statului naţional unitar.

Unirea de la 1859 a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român.

„Unirea naţiunea a făcut-o” avea să declare Mihail  Kogălniceanu în anul 1862.

Ziua de 24 ianuarie se înscria pentru totdeauna în istoria patriei ca „Ziua renaşterii naţionale”, iar Kogălniceanu  avea să afirme peste 18 ani, odată cu proclamarea independentei statale la 9 mai 1877: ”Suntem independenţi, suntem o naţiune de sine stătătoare”.

Punând bazele României moderne, Unirea din anul de graţie 1859 a însemnat o etapă esenţială pe drumul unităţii naţionale, a cărei întregire deplină avea să se înfăptuiască în anul 1918.

Epilog: „A pricepe este mai important decât a ști”.Alexandru Ioan Cuza

(A.B.B.)

Surse:Liviu Brătescu – istoric și cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ Iaşi, doctor în Istorie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“