Cât de mult ne poate grăi nouă, cei de azi, dantela în piatră a Trei Ierarhilor, ctitoria domnului Moldovei Vasile Lupu (1634 – 1653), despre vremurile de acum peste trei secole şi jumătate?
A fost secolul al XVII-lea unul frământat. Europa a cunoscut un război de 30 ani, Viena a fost asediată de otomani pentru a doua oară. Pentru ţinuturile noastre, au fost războaie fără număr. „Soarta nestatornică“ şi-a pus amprenta şi pe manifestările artistice. Omul veacului baroc încerca să compenseze trecerea efemeră printr-o lume nesigură prin fasţ fast al ceremoniilor, fast al veşmintelor, fast al monumentelor artistice.
În cazul particular al ctitorului de la Trei Ierarhi intervenea şi dorinţa „omului nou“, care era fiul agăi Nicolae Coci, arnăut din Balcani, ajuns domn al Moldovei cu nume de împărat bizantin, Vasile, de a-şi afirma aspiraţia dinastică inclusiv printr-un monument de arhitectură gândit drept loc de îngropăciune, la fel cum procedase şi Neagoe Basarab, un secol şi ceva mai înainte în Ţara Românească, cu ctitoria de la Curtea de Argeş.
Să notăm ca o paranteză, nu lipsită de semnificaţie, că Trei Ierarhi aveau să devină loc de veci şi pentru doi domni cu o soartă nefericită: Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza, aduşi aici după lungi ani de exil.
Află toată povestea pe siteul eualegromania
