Unul dintre importanții ctitori ai României Mari este marele istoric Nicolae Iorga, atât prin activitatea sa înaintea Primului Război Mondial, cât şi în timpul acestuia.

Iorga considera că istoricul are datoria de a contribui la consolidarea conştiinţei naţionale, cea care stă la baza înfăptuirii marilor deziderate naţionale ale Poporului Român. Chiar în discursul de recepţie, ţinut la 17 mai 1911, cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române, insista asupra rolului istoricului în societate: „Făcând parte dintr-un popor, înfăţişându-i viaţa, încălzindu-se astfel de toate silinţile şi credinţele cheltuite în cursul epocilor mişcat de nesfârşitele suferinţe prin care a trebuit să treacă neamul său pentru ca să ajungă până la timpul de faţă, având în sufletul său răsunetul tuturor triumfurilor şi tuturor înfrângerilor câştigate şi suferite în timp de secole, istoricul e un bătrân prin experienţă al naţiei sale. Dacă nu-l întreabă alţii, el e dator să vorbească, ţinând la dispoziţia contimporanilor învăţături culese în vastul câmp al trecutului studiabil. Prin aceasta el nu iese din datoriile sale, ci le îndeplineşte până la capăt.”

Considerându-se „dator să vorbească”, Nicolae Iorga a consolidat conştiinţa naţională, înainte de Primul Război Mondial, pregătindu-i pe români pentru marea jertfă din timpul acestuia, jertfă care a făcut posibilă Unirea din 1918. A ţinut nenumărate conferinţe despre trecutul istoric, îndemnându-şi contemporanii să fie la înălţimea înaintaşilor; cu acelaşi scop a scris şi publicat zeci de volume; a creat, în 1908, şcoala naţională de patriotism de la Vălenii de Munte, cu participanţi din toate teritoriile locuite de românii a întemeiat publicaţii istorice; a acţionat în Parlamentul României.

Receptarea mesajului său a fost majoră; dovadă stau miile de scrisori care i-au fost trimise de militarii aflaţi în tranşeele Primului Război Mondial, foşti participanţi la cursurile de la Vălenii de Munte, foşti studenţi ai profesorului, ascultători ai conferinţelor sale sau cititori ai cărţilor sale.2

Retras la Iaşi, împreună cu toată conducerea ţării, Nicolae Iorga a fost, în toamna lui 1916, principalul susţinător al ideii că până la urmă, cu tot dezastrul militar din acel moment, România va ieşi victorioasă. Ziarul său, „Neamul Românesc”, purtător al acestei idei, era larg răspândit, mai ales în tranşee, unde militarii îl citeau în grup. Dar, îndemnul la rezistenţă nu era adresat numai ostaşilor, ci tuturor românilor.

În articolul „Întrecere de muncă”, marele istoric  scria: „Răgaz, odihnă, plăcere, lux – afară cu ele! Generaţia de azi nu trebuie să dea numai ce era datoare pentru dânsa, ci şi tot ce e datoare pentru toţi urmaşii ei, căci de felul cum se va purta ea atârnă soarta tuturor acelor miliarde care vor veni. Fiecare la locul său îndărătnic, furios, legat de dânsul! La lucru până la stoarcere, până la moarte! Şi, nu numai soldatul. Soldat e oricine-şi face datoria, erou oricine şi-o întrece, şi oricine şi-o părăseşte, bărbat, femeie, tânăr, bătrân, e un dezertor, un mizerabil dezertor care merită pălmuit şi scuipat în faţă când uniforma nu-i asigură relativa onoare de a fi împuşcat!”