Motto:”Așa cum îl iubesc pe Eminescu, iubesc și lacrima lui” Grigore Vieru

Despre Mihai Eminescu, Patriarhul limbii și literaturii române, ridicat la ceruri cu o sută de ani înainte de Revoluția din 1989, se cuvine a vorbi cu simplitatea firească a gestului prin care îi aprindem o lumânare și-i dăm spre pomenire o cană cu apă, așezate peste un ștergar alb cusut cu margini tricolore. Un ștergar, peste care, din flacăra lumânării să curgă lumina în ostoirea apei, pentru a binecuvânta rugăciunea unui întreg popor care-și mărturisește veșnicia în rostirea simplă a numelui celui ce-a binecuvântat poezia cu geniul său.

„Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are”

Mihai Eminescu a văzut lumina zilei pe 15 ianuarie 1850 și a plecat în veșnicie la vârsta de 39 de ani, pe 15 iunie 1889,  în condiţii dubioase şi interpretate diferit,  la ora 3 dimineața, în casa de sănătate a doctorului Şuţu. A fost înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu, iar sicriul a fost dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

Tăcerea sa de 130 de ani, se adăpostește în pântecul slovei sale, data nouă spre moștenire, asemeni unui giulgiu ce-l purtăm pe umerii conștiinței de-a fi români.

Cu Mihai Eminescu – „omul deplin al culturii românești”se naște literatura poetică română sub auspiciile geniului lui și forma limbii naționale, care și-a găsit în poet cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, și va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.

Se spune adesea că toată lumea ar vrea opera lui Eminescu, dar nu și viața lui, dar câte genii se nasc într-un neam?

Poetul Nichita Stănescu afirma că Eminescu este ,,fondatorul limbii literare și noi toți de la el ne tragem’’, după opinia sa, Eminescu, a fost un un mare artist,care a făcut ca ’’arta să nască în toți’’.

’’De fapt, Eminescu, el de ce este cel mai iubit și cel mai drag și iată că nu trece o zi într-un fel sau altul să nu-i amintim numele. Pentru că el ne-a ajutat pe toți să ajungem la o înțelegere a ’’Luceafărului’’, la înțelegerea tragică, dar olimpiană a acelui ’’Nu credeam să învăț a muri vreodată’’susținea Nichita.

Poetul nostru național,  Mihai Eminescu, este o conștiință de cultură deschisă către români cu aripile cerului pentru a ne închega eternitatea în slova rugăciunii rostită în  viers românesc.

Așa cum am mai afirmat-o, Mihai Eminescu este unul din puţinii Apostoli ai Lui Dumnezeu care se roagă pentru noi în limba română!

Epilog:„Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are”.Mihai Eminescu

POST SCRIPTUM:

”Era în Viena, pe la sfîrşitul lui noiemvrie 1870. Banii se sfîrşise de mult şi se apropia una din acele seri sinistre, unde ştiam că nu vom mînca nimica. Cam pe la şease ore şedeam eu şi tovarăşul meu de locuinţă V. Morariu la fereastră şi ne uitam pe stradă. Îl vedem pe Eminescu şi îl strigăm pe nume… «Of, neamul nevoii! oftă el zîmbind. Ce mizerie, să fiţi şi voi aşa de calici şi tustrei să n-avem o para! Dar mi-a venit o idee strălucită, măi băieţi! Vom mînca împărăteşte în această seara.

 Mergem la Bischoffs-bierhalle în Wipplingerstrasse şi mă aşteptaţi. Puteţi şi mînca, astă seară plătesc eu.» Bucuria noastră nu era mică. Eminescu se depărtă repede de noi zicînd că are să se întîlnească cu cineva… Acolo ne întîlnirăm cu Matei Lupu, coleg de universitate. Era şi el lihnit de foame. Îl introduseserăm în marele mister ce ne aştepta în astă seară şi-l luarăm cu noi. Vorba românului: dar din dar se face Rai…

După două ore intră şi Eminescu şi se aşeză zîmbind lîngă noi… Repede aduse chelnerul tot ce i se poruncise şi începurăm a mînca. Eminescu era foarte bine-dispus, glumea, rîdea, mînca şi bea, iar noi îi ţineam hangul. Odată fiind sătui, ne pusem pe bere. Acu începu o conversaţie animată, al cărei subiect se schimba din minut în minut. Erau trei ore după miezul nopţii cînd ne scularăm să plecăm. Eminescu plăti pentru toată mîncarea şi băutura noastră. Ne îndreptarăm spre casă. Lupu şi Morariu făceau gălăgie, Eminescu fredona cîntecele sale favorite, iar eu mergeam în rînd cu dînşii cu frica în oase, să nu avem conflict cu poliţia… Ne despărţirăm şi ne duserăm la culcat.

Eu şi Morariu am dormit pînă tîrziu, căci era duminică. Baba la care locuiam şi care ne şi servea, mă întrebă ce haine vom îmbrăca azi: eu îi zisei că voi îmbrăca hainele mele cele negre. «Dar ce fel de pantaloni?» întrebă ea. «Cum ce fel de pantaloni? Cei negri» răspunsei. «Domnul voieşte să glumească; doar aţi trimes aseară un bilet prin dl. Eminescu şi aţi cerut pantalonii cei negri, fiindcă aveţi trebuinţă de ei.» Repede am sărit la garderob, dar pantalonii nu erau. Se trezise şi Morariu. Eu eram dintru început supărat, dar apoi ne cuprinse pe amîndoi un rîs de nu ne mai puteam astîmpăra, căci descoperisem taina dărniciei lui Eminescu: mi-a luat pantalonii, i-a vîndut şi ne-a plătit la toţi mîncarea.

Întîlnindu-mă cu el după-amiază în Café Troidl, l-am tras la răspundere. El se omora de rîs şi-mi răspunse cu un aer nevinovat: «Ce eram să fac, eram doar şi eu, şi voi lihniţi de foame». «Dar de ce nu i-ai vîndut pe ai tăi?» «Imposibil. Eu n-am două perechi de pantaloni, mă!» Se strînsese şi ceilalţi colegi din cafenea şi toţi rîdeau de se prăpădeau, dar nu el, ci de mine”.

Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani. Selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, 2013.

Anca Bica Bălălău