În vârstă de 37 de ani, britanicul Iain Bell şi-a dedicat creaţia (cel puţin până acum) vocii, compunând opere, lieduri sau cântece pentru voce şi orchestră. Opusurile sale au fost interpretate pe scenele unor instituţii renumite din Viena, Houston, Cardiff, New York, dar şi la Frankfurt, Munchen şi în oraşul natal al compozitorului, Londra. În toamna aceasta Bell a fost invitat să ia parte la Forumul Internaţional al Compozitorilor, un eveniment înscris în agenda Festivalului Internaţional George Enescu – dezbaterea „Echilibru și exces în compoziție” ce a avut   loc sâmbătă, 9 septembrie,  la Universitatea Națională de Muzică din București.

Am stat de vorbă cu artistul londonez, îndrăgostit de vocea de soprană şi motivat în creaţie de exprimarea propriilor emoţii. În cadrul festivalului i se va cânta şi muzica – un fragment din prima sa operă, A Harlot”s Progress.

E minunat  după o premieră sau un concert cu o partitură scrisă de mine, mi se spune că piesa respectivă mă reprezintă

Prima dvs. vizită în ţara noastră?

Da, şi sunt foarte încântat, pentru că România este una dintre ţările pe care de ani de zile vreau să le vizitez – Bucureştiul, în special, pentru că are o istorie culturală atât de bogată.

Sunteţi invitat să luaţi parte la Forumul Internaţional al Compozitorilor, în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu”. Împreună cu artişti străini ca Magnus Lindberg, Zygmunt Krauze, dar şi români, ca Adrian Pop şi George Balint.Ce anume reprezintă pentru dvs. ideea de echilibru în muzică? E ceva ce vă străduiţi să obţineţi în compoziţiile pe care le creaţi?

Eu am scris foarte multă operă, aşa cum poate ştiţi. Iar echilibrul, în special în teatrul liric, este esenţial atât pentru structura dramatică, pentru ritmul derulării acţiunii, cât şi pentru storytelling. Trebuie să ştim când să apelăm la momente lirice, dramatice, când să avem momente melodice şi când cromatice. Păstrăm atitudinea potrivită pentru timpul potrivit. Aşa că echilibrul este crucial. La fel de important este, însă, excesul. Pentru că atunci când scrii momente foarte dramatice, ca scene de nebunie, cum am scris eu, trebuie să ai încrederea necesară folosirii excesului; trebuie să foloseşti toate culorile pe care le ai la dispoziţie. Uneori poţi fi foarte subtil, delicat şi blând şi apoi să echilibrezi situaţia cu clipe de exces.

Probabil că aceste idei trebuie avute în minte şi în relaţia cu libretul, având în vedere că aproape întotdeauna compozitorii de operă folosesc subiecte din literatură, crează, adică, pe baza a ceva ce există deja.

Absolut! De la libret începe totul! Recent am început lucrul la o nouă operă, a cărei premieră va avea loc peste doi ani, în 2019, la Opera Naţională Engleză. Subiectul îl are protagonist pe Jack Spintecătorul. Întâlnirile pe care le ai cu regizorul şi libretistul la început, când planifici acţiunea şi ritmul ei, sunt momente-cheie, absolut necesare alcătuirii structurii arhitecturale a operei. Dacă în operă nu dezvolt la momentul potrivit anumite relaţii dintre personaje, dacă nu dezvălui secrete la timp, dacă structura ce reiese din text, din cuvinte, nu e acolo, muzica nu are ce să urmeze.

Cât de mult le permiteţi colaboratorilor dvs. să intervină în această primă etapă?

Există o vorbă care spune că „e nevoie de un întreg sat pentru a scrie o operă”. În ceea ce priveşte participarea mea – eu primesc libretul, sugerez textul, pe care apoi îl pun pe muzică, pentru ca la final să orchestrez totul. Aşa că tot ceea ce auziţi în plan muzical îmi aparţine în întregime. Sigur că în serile de spectacol intervine o întreagă echipă, ce se îngrijeşte de lumini, costume, decoruri şi regie. Aşa că eu sunt important doar în această etapă, de compunere a operei. Dar sunt multe alte persoane implicate încă de la început: compania de operă care îţi propune o anume idee, apoi libretistul, totul încheindu-se cu publicul. Pentru că abia după ce publicul ascultă creaţia, ea devine o piesă de teatru liric. E un proces enorm, deci, în care responsabilitatea ce îmi revine este sunetul.

Se spune că cei mai buni muzicologi sunt compozitorii, iar la Forumul Compozitorilor de la Bucureşti se dezbat diverse teme. Credeţi că este important pentru un creator să discute despre propriul produs artistic?

Cred că într-o perioadă dominată de mass-media, în care comunicarea cu grupuri mari de oameni are loc mai ales în mediul online, devine din ce în ce mai important să fii capabil să descrii ceea ce faci. După părerea mea, însă, nu trebuie să faci asta într-o manieră muzicologică, în care să analizezi partiturile în profunzime. Eu pot avea şi astfel de conversaţii cu oamenii, însă scriind strict operă şi lied, îmi place să vorbesc despre ceea ce mă inspiră şi ce anume m-a mânat să fac anumite alegeri. Cred că oamenii răspund mult mai profund la noţiuni legate de emoţie şi dramatism, le e mai uşor să se simtă aproape de subiect prin intermediul sentimentelor, al emoţiilor, decât s-ar simţi dacă aş vorbi despre forma de sonată, inversiuni sau serialism. Amândouă aspectele sunt importante, însă cred că e mai bine ca accentul să cadă pe emoţie.

Compoziţiile dumneavostră includ întotdeauna vocea umană. Aveţi vreo preferinţă timbrală în acest sens?

Ador să scriu pentru vocea de tenor. Am scris o operă cu un singur personaj, cântat de un tenor – a doua mea operă, o adaptare aColindului de Crăciun al lui Charles Dickens. Mi-a plăcut foarte tare să compun această operă, însă trebuie să spun că tipul de voce pe care îl prefer este cel de soprană, mai ales cea foarte înaltă. Am o relaţie foarte apropiată cu soprana de coloratură Diana Damrau, pentru care am scris multe cicluri de lieduri, am lucrat foarte mult împreună. Ceea ce îmi place foarte mult la vocile de soprană, mai ales la cele foarte înalte şi lejere, este capacitatea dinamică. Diana, de exemplu, poate să facă un crescendo şi un diminuendo pe acelaşi sunet. Mi se par extraordinare aceste culori dinamice. Pentru mine vocea de soprană de coloratură este un mijloc de expresie, ci nu unul „sportiv” sau pur ornamental. Aşa că ador vocea flexibilă de soprană; dar nu pentru sunetele înalte, care sigur că pot fi tulburătoare, captivante, ci pentru capacităţile dinamice.

Vom asculta una dintre partiturile dvs. şi la Bucureşti, tot cu voce de soprană.

Da, veţi auzi scena nebuniei din A Harlot”s Progress, prima mea operă, a cărei premieră a avut loc la Theater an der Wien în 2013. Opera este bazată pe tablourile lui William Hogarth din anii 1730, la fel ca The Rake s Progress. Este povestea unei tinere fete care vine la Londra, trebuie să devină, din nefericire, prostituată, i se întâmplă lucruri foarte rele și grave: are un copil ilegitim, ajunge în închisoare și moare de sifilis. Aici, la final, avem o scenă a nebuniei ce durează 15 minute, pentru că unul dintre simptomele sifilisului este nebunia. Am folosit aici ca mijloc de expresie dramatică vocea de soprană de coloratură.

Ați menționat The Rake”s Progress și mă gândeam că fiecare creator are legături mai strânse sau mai slabe cu perioade ale trecutului. Există un compozitor sau compozitori anume de care vă simțiți legat în mod special?

Cred că pentru un compozitor britanic din zilele noastre este foarte dificil să nu fie influențat, într-un fel sau altul, de Benjamin Britten – mai ales dacă scrie operă. El a eliberat forma de operă de ceea ce fusese ea înainte de 1945, adică înainte de Peter Grimes. Tradiția britanică de operă era în mare parte (cu excepții, desigur) pastorală, foarte blândă, aproape ca opereta. Odată cu Britten am avut parte de mult mai mult verism, cu persoinaje întunecate, în a căror psihologie se intră în profunzime. Așa că din punct de vedere dramatic am foarte mult respect pentru Benjamin Britten. În egală măsură iubesc foarte mult ce a făcut Alban Berg cu orchestra, orchestrațiile sale sunt fenomenale; iubesc, de asemenea, culorile extraordinare și neobișnuite din muzica lui Henri Dutilleux și îl mai ador și pe Ligeti.

Iar în sfera muzicii vocale mai intime – liedul, pe cine admirați?

Nu m-am gândit niciodată la asta. E o întrebare foarte bună. Mărturisesc că îmi plac compozitorii englezi de la începutul secolului 20: Vaughan Williams, Roger Quilter. Sigur că și Schumann, Schubert și Brahms sunt extraordinari, dar dacă ne gândim la cântec în general (cu acompaniament de orchestră sau nu) cred că nimeni nu se compară cu Mahler. Cântecele sale sunt un exemplu pentru noi toți.

Pentru că am ajuns în acest punct, în care vorbim despre trecut și despre influențe – cât de important considerați că este astăzi să fii original? Și este suficient să-ți găsești propria voce artistică pentru a fi original?

Cred că scopul nostru este să ne găsim propria voce. E minunat când, după o premieră sau un concert cu o partitură scrisă de mine, mi se spune că piesa respectivă mă reprezintă. Cea mai mare satisfacție pe care o poți avea este să îți găsești propria modalitate de a-ți exprima sufletul prin muzică, deși înaintea ta au scris atâtea și atâtea genii. Pentru mine, o persoană motivată mai ales emoțional, aceasta este atât cheia, cât și scopul creației. Am niște colegi fenomenali, care sunt orientați mult mai mult către partea academică a muzicii, iar pentru ei scopul se poate să fie altul. Avem, fiecare dintre noi, țeluri diferite. Al meu este să îmi conturez propria voce și să fiu original, deși acest lucru nu e o țintă în sine; eu încerc să reflect cât de mult pot ceea ce simt.

Irina Cristina Vasilescu