[FOTO] Laudatio Tamara Buciuceanu-Botez, omul de teatru care stimulează nobleţea şi demnitatea umană

Motto:„Între mine şi publicul meu este o frumoasă poveste de iubire împărtăşită.”Tamara Buciuceanu-Botez

„Cred în nemurirea teatrului. E cel mai minunat adăpost pentru cei care și-au ascuns fără să știe nimeni copilăria în buzunar  și care au pornit să-și continue jocul până la sfârșitul lor”.

Tamara Buciuceanu-Botez împlineşte astăzi 87 de ani dintre care  64 de ani de scenă. Artist evaluat de vămile timpului , face parte din cei fără vârstă, simbolizând cu graţie şi ataşament longevitatea spiritului binecuvântat cu har. Face  parte dintr-o familie cu patru generaţii de artişti: sora sa Iulia, solistă la Opera Română, soţul acesteia , marele actor George Constantin, şi fiul lor şi nepotul Tamarei Buciuceanu-Botez, Mihai Constantin. Legătura ombilicală între aceste mari spirite ale artei româneşti, este realizată  de artista care duce talentul pe sânge, fiind una din cele mai apreciate actrițe române de teatru, film și televiziune din generația de aur.

Ca parte din publicul care-o adoră necondiţionat, fiecare român regăseşte în Tamara Buciuceanu-Botez în același timp creatorul  și obiectul  creat, omul care se înalță peste  granițele cele mai îndepărtate dintre realitate și vis, ale cărui  picioare se afundă în pământul ambelor împărății.

Tamara Buciuceanu-Botez este o legendă  care și-a îmbrățișat nemurirea , confiscând timpului-vârstele. Este Omul-Teatru în al cărui spirit tinerețea și-a pus coroana veșniciei.

„Forța de autosugestie a actorului este atât de mare, încât el poate realiza nu numai metamorfoze psihice, dar fără cel mai mic artificiu tehnic, transformări efective ale trupului său. Și dacă ne gândim la aceste miracole care s-au produs din toate timpurile și în toate locurile, dacă ne gândim la aceste ființe simple care participau la spectacolele Patimilor cu atâta imaginație, încât mâinile și picioarele lor purtau răni și ochii lor puteau plânge cu adevărate lacrimi de sânge, îți poți da seama până în ce regiuni misterioase poate conduce arta dramatică. Acest fenomen îl descrie Shakespeare când afirmă că actorul își poate modifica în mod vizibil chipul, aparența fizică, atitudinile, în sfârșit, ființa întreagă, că poate să plângă… și să-i facă pe alții să plângă urmărind destine cu totul străine lor sau pe care le-a făurit imaginația poetului.”afirma celebrul om de teatru   austriac, Max Reinhardt.

„Este bucuria mea şi înseamnă că nu am muncit degeaba, iar oamenii îşi vor aduce aminte când n-am să mai fiu ca am fost şi eu o actriţă în peisajul ăsta mare al teatrului românesc”.

Într-un spirit specific, Horaţiu Mălăele o îngăduie în emoţia celei mai frumoase mărturisiri:

„Robustă ca o locomotivă germană, puternică şi violentă ca bombă de la Los Alamos, mieroasă sau mieunată ca pisicile desenelor animate, frumoasă cât s-a putut, sperioasă şi piţigăiată, melancolică sau tandră ca filmele indiene, dansantă şi ţopăitoare, când cele de vârsta ei s-au vândut de mult resemnării, cântând în falset ca mine sau «pe bune» ca Frank Sinatra, imprevizibilă ca ziua de mâine, Tamara Buciuceanu este o imensă uzină  plutitoare pe oceanul artelor atât de dramatice, o minune singulară, născută anume să ne uluiască”.

„Deviza cu care am plecat eu la drum a fost: fără compromisuri, fără rabat, şi cu o ştachetă ambiţioasă, pe care să o onorez mereu. Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea în continuare putere să pot juca astfel, încât să rămân în amintirea poporului meu ca un artist care şi-a dedicat toată viaţa Teatrului. Adevăratului teatru, care stimuleaza nobleţea şi demnitatea umană”.

Din uşa inimii, din pragul ei: Întind o mână caldă, vrei s-o iei? Căci m-am născut să dărui, să vă dărui,

Din har dumnezeiesc să mă clădesc sau să mă nărui.De asta nu am timp să-mbătrânesc.

Să crezi  arzând în fiece minut Și să te creadă cei ce te privesc.Să cazi, dar să te-nalţi cu-n nou cuvânt. De asta nu am timp să-mbătrânesc.

Să fi şi vreme rea ,să fi şi soare, Să fi ce oameni-şi doresc. S-alungi tristeţi, să fi un oarecare

Şi veselă şi uneori plângând,prea multe-n viaţă nu-mi doresc

Mi-e drag ca să v-aud aplaudând.De asta nu am timp să-mbătrânesc”, declară testamentar Tamara Buciuceanu-Botez.

Parafrazându-l pe Max Reinhardt, cred în nemurirea teatrului. E cel mai minunat adăpost pentru cei care și-au ascuns fără să știe nimeni copilăria în buzunar  și care au pornit să-și continue jocul până la sfârșitul lor. În buzunarul acestei  copilării emoţia se înclină în faţa lacrimii de bucurie:

 

La multi ani, Tamara Buciuceanu-Botez! LAUDATIO !

Anca Bica-Bălălău