Motto: „ Eu o să plec, dar nu o să mor niciodată!” Sergiu Nicolaescu

Sergiu Florin Nicolaescu a văzut lumina zilei pe 13 aprilie 1930, Târgu Jiu în Duminica Floriilor. La 5 ani, familia s-a stabilit reședinta la Timișoara.

De mic copil i-au placut filmele și își dorea să fie și actor. A făcut ultimele 4 clase de liceu în 2 ani.În 1948, la terminarea liceului, a intrat la trei facultăți: Belle Arte, Politehnica și Școala de Ofițeri de Marină. Lucra pentru Regele Mihai, la Savârșin, iar când acesta a părăsit România, tatăl său a fost arestat. A fost condamnat la 7 ani.

În 1954, la doi ani de la absolvirea Politehnicii, i s-a propus un post de director tehnic la un I.A.S de lânga București, devenit mai târziu Gospodăria partidului. Intâmplarea a făcut să întâlnească un coleg din Politehnică, repartizat în Cinematografie și astfel ajunge să aibă legătură cu acest domeniu.

Ca structură, Sergiu Nicolaescu a fost un omşi un artist extrem de ordonat şi chibzuit cu viaţa sa, în tinereţe practicând mai multe sporturi: atletism, călărie, box, tir şi rugby. În fiecare zi, chiar şi la 82 de ani, practica cel putin 1 oră de activitate fizică.

Din păcate destinul său s-a frânt acum 8 ani… marele regizor fiind învins  de peritonită, la 82 de ani, după ce a fost  internat la Spitalul de Urgenţă Elias la data de 26 decembrie 2012 pentru o afecţiune digestivă cronică. A fost operat laparoscopic în data de 28 decembrie 2011. Așa a fost descoperită o peritonită. Însă, trupul slăbit nu a rezistat, iar pe 3 ianuarie 2013, Sergiu Nicolaescu a murit.

.

Pentru a-l cunoaşte mai bine pe regretatul Sergiu Nicolaescu am stat de vorbă cu un foarte bun prieten al său, bănăţeanul Ioan Cărmăzan născut în Satchinez, judeţul Timiş. Are diploma în matematici la Universitatea din Timişoara, diploma în regie de film, la IATC Caragiale, Bucureşti şi este doctor în Cinematografie şi Media. Din februarie 2013 este preşedinte al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România (U.A.R.F.).

Maestre Ioan Cărmăzan, bine-ați venit în județul Caraș-Severin!

  • Bine v-am găsit!  Eu sunt și Cetățean de onoare al județului Caraș-Severin, între timp am devenit și Cetățean de onoare al Caransebeșului și Satchinez, bineînțeles și al Bocșeiîn primul rând.

Multe personalități au plecat din Bocșa, începând cu Tata Oancea.  

  • Tata Oancea este un personaj extrem de important pentru Banat, nu numai pentru Bocșa. Sunt mulți care râd, care glumesc. Din punctul meu de vedere Tata Oancea a făcut un lucru absolut uluitor.

Învățați, citiți, călătoriți!

  • Sigur. Și nu numai asta. A găsit Gabi Șerban, directoarea Bibliotecii ”Tata Oancea” , o revistă ”Vasiova” în care Tata Oancea, în 1938 (eu sunt născut în 1948), deci cu vreo 8 ani înainte de a mă naște, îi dedica o poezie învățătorului Cărmăzan, consăteanul lui, directorul școlii din Satchinez.

Noi, românii, avem un ”talent”, acela de a nu prea ne cinsti valorile. Știu că atunci când l-am pierdut pe Sergiu Nicolaescu, mare regizor, recunoscut la nivel internațional, ați fost printre puținii care au încercat să-l apere, ca prieten și după moarte.

  • Cu Sergiu a fost așa: noi în ultimii 20 de ani am vorbit zilnic. Era o relație de tată-fiu, de frate mai mare, ne sfătuiam și paradoxul mare,o să vă spun, făceam planuri despre filme, e-adevărat și lucruri care țineau de UARF, unde el ela președinte, eu vice-președinte am rămas să duc mai departe steagul. Cred că am intervenit mai mult pentru a clarifica niște lucruri, de a-l ajuta într-un fel sau altul să treacă mai ușor acest prag dintre viață și moarte, pentru că mulți, în acele momente au încercat să dea tot felul de interpretări. Era un om dintr-o bucată. Absolut franc și profesionist 100%. O să-mi spună unii că milioanele alea erau cu soldați, nu mă interesează, erau 13 milioane la un singur film. Era un tip care-și iubea meseria. Pot să vă spun că la 85 de ani noi încă ne jucam de-a cinema-ul, rămânând celebră povestea dintre noi doi: E un om care intră într-o biserică, afară-i foarte cald, să zicem Notre Dames, el se reculege, iar la un moment dat, în fața lui, la trei bănci, deși nu e nimeni, sună un telefon mobil. Omul se uită, se enervează, este inadmisibil, până la urmă se duce și ia telefonul. Continuă povestirea. Peste cinci minute mă sună el : ”Fii atent, știu că mi-am pierdut telefonul, vino, te rog, pe Strada Sapienței nr. 6 și o să primești o mare recompensă”. Omul ia tramvaiul, merge la adresă și acolo găsește un cimitir. Continuă povestirea. Asta era genul de umor sau avea din când în când povești pe care le-am băgat în ”Orient Express”, unde am scris scenariul împreună cu el. Ai fost fericit? Nu, mulțumit. Unde te simți cel mai bine? Pe drum. Mai era povestea următoare:  ”Într-o dimineață mă sună și zice: Ioane, mă bărbieresc și mă uit în oglindă. Nu știu pe cine bărbieresc, mă!” Sau erau ”Învățăturile lui Nicolaescu către învățăcel” (eu eram ăla).
  • Dacă te invită un om foarte-foarte bogat la masă, evident că tu plătești masa, altfel ești mâncat.
  • Dacă cumva trebuie să faci un cadou unui personaj foarte important, fă-i un cadou să-i aducă aminte de copilărie.

Nu le mai țin minte pe toate, erau zece.     

Inteligență și umor.

  • Tot de la el am învățat că te duci la petreceri mâncat, niciodată nemâncat și dacă vrei să-ți păstrezi energia, te duci un sfert de oră, faci act de prezență și dispari, pentru că, dacă cumva ai apucat să rămâi, îți mănâncă toată energia pe ziua aia. Ultima aventură a fost de un Revelion, nu mai știu în ce an. Iuliana Tudor care era cu mine în echipă, zice: ”Aș vrea să cânt melodia aia în care Alain Delon recită, ”Parole, parole”, cu Nicolaescu”. Ok, merg cu Iuliana la el, stau de vorbă, el, e de acord, dar să stabilim o zi când să mergem la studio să întregistrăm.  Din păcate, în preziua stabilită a căzut pe scări și și-a luxat piciorul, deci nu a mai apucat să întregistăm. Asta e ultima aventură în care eu și el puteam filma ceva. Dar sunt bucuros că am scris ”Orient Express” , l-am scris pentru el și sunt fericit că i-a ieșit un film foarte bun, deși multă lume care se uită, mă recunoaște și pe mine în anumite zone. Aventura a fost așa: eu mergeam în anumite zone. El avea o casă de oaspeți la mare, unde , fără să abuzez, mai mergeam și eu, câte o zi-două. Stateam pe trepte, vorbeam de toate și la un moment dat îmi zice: ”Măi, am un mare regret” (îmi povestește povestea din Orient Express). M-am întors în București și am revenit cu 40 de pagini. El le-a citit, bucuros și zice ”Gata, îl facem, dar trebuie să-ți spun că există un roman care se numește Prințul de  Teodorescu Braniște, am crezut că-i subiectul tău, dar eu zic, e-n regulă, mergem mai departe cu o singură condiție: te duci și iei drepturile de autor. Te duci la moștenitori, luăm drepturile de autor și mergem mai departe, altfel muncesc degeaba!”   

Profesioniștii așa lucrează.

  • Consideră că ce am făcut e un cadou, dar mai departe nu merg. El s-a dus, a cumpărat și am continuat. E adevărat, cartea era destul de groasă, era un cârnaț de dialoguri iar el a mai ciugulit din ele, că-i placea să se bage în seamă, dar sunt multe lucruri care-mi aparțin, inclusiv sinuciderea fetei, pentru că se îndrăgostește de el, ba mai mult și fizic, la filmare, aia cu șoimul, când se urcă, este a mea. Un prieten de-al meu, care avea șoimul și eu mergând pe câmp cu el și vîzând că se lasă pe mână, l-am sunat și i-am zis că-i trimit sârbul cu șoimul, să-l bagi în film. Erau tot felul de complicități între noi, o prietenie, pot să vă spun acum, că dacă trebuia să fac un pas hotărâtor, mă gândeam cum făcea tata, fosrte multă vreme după ce a murit Sergiu, mă întrebam cum ar fi făcut Sergiu. A fost un mare învățător pentru mine, în special în domeniul social, al culturilor sociale, unde eu mai dădeam cu bățul în baltă. 

A fost un aristocrat.

  • A fost. Mama lui era din familia Cambrea, de celebri avocați și Generalul Cambrea , sunt trei frați, oameni care sunt la Târgu Jiu, acel mausoleu mare, aparține fraților mamei. Tatăl a fost, se pare, un personaj interesant și aici începe ceva din biografia lui care se numea Nicola, era probabil machedon și care a făcut pușcărie politică, pentru că lucra păentru rege, a fost administratorul de la Săvârșin. După ce a ieșit din pușcărie, Nicolaescu l-a plantat la el în mansardă, n-a știut nimeni că acela e taică-său, n-a vorbit cu nimeni, el s-a dat de origine muncitorească. Sergiu, multă lume nu știe, era un copil precoce, a terminat liceul în trei ani, a dat la trei facultăți deodată și a intrat la toate trei: Bellearte, marină și inginerie. A făcut marina în primul an și n-a rezistat sau n-a mai vrut. Are și o poveste minunată, într-o fotografie în care apare el marinar și voia să vadă dacă se lipește vreo fată de fotografie. La un moment dat s-a oprit o cucoană care se uita duios, el a agățat-o și a început prima lui aventură cu acea femeie, de care eu am aflat în momentul în care s-a pus problema dacă ar avea un copil.Prima lui soție, care era coafeză, a rămas gravidă, dar el fiind foarte tânăr a refuzat copilul, după care Dumnezeu nu i-a mai dat și a rămas cu regretul ăsta. După care s-a înscris la Bellearte, unde a stat 6 luni și a plecat, a terminat ingineria, a făcut schimb cu un coleg care era repartizat la Sahia. Așa a ajuns la Sahia și a început cu filmări subacvatice.  

E destinul, nu e o întâmplare sau coincidență.

  • Noi toți credem că noi alegem, dar în situația cinema-ului, el alege. Eu am intrat fără să văd cele zece filme, fără să citesc nimica, am intrat și erau 464 de candidați pe 4 locuri. Acum, dacă mă gandesc, cinema-ul m-a ales, pentru că toți ceilalți care au fost cu mine îți doreau la fel de tare să intre. Pentru români, apariția lui Sergiu Nicolaescu în cinematografie a fost poate cel mai interesant moment. Adică el a introdus spectatorul român în sala de cinema la filme românești, a deschis gustul spre istorie. Adrian Cioroianu spunea că filmele lui sunt necesare, chiar dacă nu respectă uneori adevărul istoric, dar nasc din nou o pasiune pentru istorie. Și mai e un amănunt, pe care, din păcate, Biserica ortodoxă nu l-a onorat:  Sergiu Nicolaescu a introdus Biserica românească în film. La moartea lui, Episcopul Tomisului ne-a sunat, a spus că Patriarhul a refuzat să-l ducem într-o biserică, fiind vorba de ultima sa dorință, incinerarea. Am vrut să-l ducem într-un platou în Buftea, dar cineva din anturaj a propus să-l ducem la Casa Armatei, că tot era el un tip milităros. Cred că am făcut foarte bine. Mai e un amănunt: dimineața când Dana  s-a dus să-l îmbrace la spital, n-am avut curaj să merg cu ea, pentru că voiam să rămân cu amintirea prietenului.

Am și anecdote cu copiii mei, unul din ei  a sunat la 2 noaptea pe un amic de-al meu care era șeful Securității și care-i spusese că dacă are necazuri cu taică-său, să-l sune. Sau celebra mea soție, când se întorcea pe drum, undeva de la Arad, a fost oprită de un polițist ce voia să-i ia carnetul. L-a sunat pe Sergiu și acesta zice : Luați-i! La care polițistul zice: Oooo, să trăiți! Ce onoare! Dar sunt niște oameni excepționali! Apropos de popularitatea lui.

Pe mine m-a șocat atunci, în acea durere, dorința unor cinefili care voiau poza cu mortul. Pe mine mă obsedează acest lucru, când moare un artist.

  • Eram în birou la el și ne uitam la înmormântarea lui Dolănescu sau Gică Petrescu, nu maiștiu exact. Sergiu s-a uitat la mine și m-a rugat să nu las să i se întâmple și lui povestea asta. Al doilea lucru legat de așa ceva : eram la mare, mergeam pe faleză și-mi zice Sergiu că aici să iau cenușa s-o arunc.   

Ce i-ați spune azi, dacă l-ați vedea?

  • Că noi continuăm iar el e la fel de puternic. Facem în fiecare an Gala, facem multe festivaluri cu filme românești, la herculane, Moldova Nouă, Galați, chiar și la Reșița. Festivaluri de vară, cu scaune aduse de acasă sau de Primărie, cu un ecran mare, pentru că UARFU are primul articol ”Popularizarea filmelor și a culturii românești”. Ce să-i mai spun? Că m-am băgat ca un prost și am mai făcut niște filme pe care acum regret că le-am făcut, că de unul ar fi mândru, cel care se numește ”O secundă de viață”.

Mă bucur mult că ați venit acasă, adică pe frecvențele Radio România Reșița și vă invit să transmiteți un mesaj pentru ascultătorii noștri și fanii dumneavoastră.  

  • Să facă o delimitare clară între spectacolele ușoare și cele mai grele dar adevărate, să facă o delimitare între filmele bune și mai puțin bune. Eu sunt profesor universitar și spun așa: dacă te pasionează filmele, e bine să vezifilmele marilor maeștri. Pentru că poți vedea 5000 de filme și la un moment dat să-ți strici complet gustul. Dacă vrei să devii cinefil trebuie să iei abecedarul și să începi să vezi filmele marilor regizori și de acolo să începi să discerni. Cu teatrul e la fel. Din punctul meu de vedere se încearcă o revenire la teatrul adevărat și sfatul meu ar fi să încerce să sprijine teatrul venind la teatru și fiind alături de teatru.

Vă mulțumesc!

Sergiu Nicolaescu a fost cel mai vizionat regizor român și cel mai prolific. A debutat fulminant în 1962, iar în 1967 a regizat o co-producţie monumentală, filmul ”Dacii”. Timp de 51 de ani a realizat 54 de filme, vizionate de peste un miliard de spectatori, din România (130 de milioane), China și Rusia.

O prolifică  perioadă artistică a sa a fost determinată de colaborarea cu scenaristul Titus Popovici, având drept rezultat importante filme istorice precum „Mihai Viteazul” (1970), „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” (1971), serialul „Cu mâinile curate” (început în 1972 şi continuat cu filme precum „Ultimul cartuş” sau cu altele, realizate de regizorul Manole Marcus).

Marele regizor român a lucrat cu mulți actori din Generația de Aur, care, din păcate, au plecat și ei dintre noi: Amza Pellea, Emanoil Petruț, Jean Constantin, Mircea Albulescu, George Constantin, Gheorghe Dinică.

„Când eram la liceu, citeam Biblia la căpătâiul răniţilor care erau în comă. Erau oameni simpli, majoritatea ţărani, dar care ştiau să moară”, mărturisea regretatul regizor Sergiu Nicolaescu… din păcate şi el a ştiut să moară, doar că artiştii mor întotdeauna prea devreme…

Fie-i veşnică amintirea!

Epilog: „ Marea iubire şi cea mai stabilă mi-a fost meseria”.Sergiu Nicolaescu

Anca Bica Bălălău