Motto: „Pe pământ, tot ce există are nevoie, din când în când, să plângă”.Nichita Stănescu

Despre Nichita se poate vorbi cu toate necuvintele nenăscute, dar şi cu durerea facerii lor… despre Nichita se poate pune tăcerea lespede peste vituţile slovei, se poate îndulci lacrima cu toate binefacerile apelor curgătoare spre marile hotare ale lumii, doar cu  Nichita se poate respira în haosul deşănţat al chinului de-a ridica singurăţăţi peste ruina castelelor părăsite de anotimpurile vieţii, Nichita, ultimul urmaş al cuvântului ce i-a devenit patrie…Nichita Hristea  Stănescu  de 36 de ani zideşte Veşnicia limbii române de-a dreapta Fiului plecat să ne mântuiască!

E greu să încarci iubirea cu văzduhul prin care Îngerul Blond ne curge în vene ca o pată de sânge care vorbeşte!

Nichita cel Veşnic cu Nichita cel nenăscut împreună cu Nichita fratele nostru   rămân în sintaxa poeziei ca un singur poet rătăcit prin voluptatea nemuritoare a sentimentelor!

Mi-e dor de Nichita cu înverşunarea celui oropsit de vina de a-l fi cunoscut, mi-e teamă de Nichita cel neîmpăcat cu soarta mea de ucenic tragic pe eşafodul disperării, mi-e bine cu Nichita încoronat cu spinii defunctei mele vieţi păcătoase şi blazate de lipsa de respirări…

Despre Nichita Stănescu fiindcă „Suntem ceea ce Iubim”…

„Să mă dezobişnuiesc să mai fiu om mi-a fost dat destul de uşor. Să mă dezobişnuiesc să trăiesc mi-a trebuit doar o moarte cu omor… Nu vreau pom de Crăciun.Vreau brazi tineri, fără munți, fără soartă,s-aud zgomotul cuielor, când au să-mi bată în poartă”,mărturisea ÎNGERUL  BLOND al poeziei româneşti – Nichita Hristea  Stănescu, plecat în Ceruri acum 36 de ani pe 13 decembrie 1983, ora 2:10 …

Nichita Hristea Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933, în  Ploiești, Regatul României și a primit la naștere patrafirul limbii române pe care l-a sărutat cu buzele poemelor din destinul poetului, scriitorului și eseistului român, membru post-mortem al Academiei Române.

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia sa genealogică are la origine țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei.

Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin.

Ca urmare a Revoluției din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază discret și rapid împreună cu familia sa, formată din soție și două fete, în România, inițial în Constanța și ulterior la Ploiești, unde se stabilesc.

Aici, în orașul petroliștilor, dar și al lui Ion Luca Caragiale, viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6 decembrie 1931.

Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu.

Când avea 5 ani, o privea pe mama lui cum cânta la pian, iar ea l-a învăţat atunci „Valsul pisicii“ şi, doi ani mai târziu, l-a dat la lecţii private cu o profesoară. De obicei, după ce venea de la şcoală, nici nu intra bine pe uşă şi se aşeza la pian. Nichita a urmat primele două clase la o şcoală din oraşul natal, iar după ce a avut loc evacuarea localităţii, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, a absolvit-o pe a III-a la o şcoală din Buşteni, unde s-a mutat cu familia. „Poate uita vreodată o mamă prima zi de şcoală a fiului ei?“, se întreba Tatiana Stănescu, mama poetului.

„Îi cumpărasem uniformă: un şorţuleţ gri-pepit cu fundă albastră şi basc alb; era foarte emoţionat şi în acelaşi timp foarte necăjit că şorţuleţul îi era prea lung şi nu i se vedeau pantalonii ca să ştie lumea că e băiat. Era atât de dulce, cu ochii lui albaştri, visători, cu părul blond, cu faţa lui îmbujorată, încât toţi credeau că e fetiţă şi el nu concepea acest lucru! Aşa că i-am scurtat şorţuleţul“, a povestit ea pentru un volum publicat în 1993 sub îngrijirea profesoarei Mariana Stănescu, sora poetului.

Nichita a spus încolo şi-ncoace că a rămas repetent în clasa I, dar de fapt, mama îl retrăsese de la şcoală din cauza unei tuse convulsive şi, cu toate că a repetat anul, poetul a fost unul dintre premianţi.

După război, familia Stănescu a revenit în Ploieşti şi Nichita şi-a văzut de şcoala gimnazială la Liceul „Sf. Petru şi Pavel“, astăzi Colegiul Naţional „I. L. Caragiale“. Învăţa cu plăcere la istorie, materie pe care i-a predat-o Nicolae Simache, cunoscut profesor şi istoric în oraş, cel care a deschis Muzeul Ceasului. Se mai descurca bine la matematică şi la fizică, dar mintea nu-i stătea doar la învăţătură. În anii de liceu, la acelaşi colegiu, a scos o revistă satirică împreună cu prietenii şi colegii lui: Emil Popescu, Mircea Petrescu şi Valeriu Pârvan – atunci, el şi Popescu au fost chiar eliminaţi trei zile din şcoală. Apoi, au editat o revistă de poezie, în care Nichita scria epigrame şi poezii ironice, în stilul lui George Topîrceanu, pe care-l descoperise de curând. Din ce-a mai citit în acele vremuri, nu i-au plăcut „Aminitirile din copilărie“, dar s-ar fi întors oricând la „Moby Dick“, „Călătoriile lui Gulliver“, „Don Quijote“ şi la Bacovia.


Mariana Stănescu, sora lui cea mică, îşi aducea aminte în volumul pe care l-a coordonat că toate colegele ei de şcoală erau îndrăgostite de Nichita şi că unele îl supranumiseră „îngerul blond“. A amintit şi de deprinderea fratelui ei de a inventa, adică de a crea alte realităţi. „Asta era firea lui, el declara azi o biografie, mâine alta, poimâine alta – după starea lui de suflet, după cum simţea că biografia lui corespunde limanului său spiritual. (…) Spunea despre tata că a fost ţăran. Am însă carnetul de student al tatii la Academia Comercială. El spunea asta figurativ.“

În perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar între 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.

În 1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie și a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătorește cu Todorița (Dora) Tărâță.

Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”.

Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

A fost nominalizat de Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură, prin scriitorul suedez Arthur Lundkvist, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis din ale cărui versuri amintim: „Doamne, cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem”.

Cum era, de fapt, acasă la Nichita Stănescu, în acel „mic univers boem”, în care viața lui a ars cu intensitate, până la 50 de ani?

Mariana Stănescu, sora poetului spunea:
„Nichita în ultimii ani ai vieţii avea o singurătate numai a lui pe care o bănuiam. Era partea lui de suflet care nu ne aparţinea, aparţinea numai Poeziei.
Nichita se confesa încă elev fiind. Când ajunsese mare, în special după vârsta de 40 de ani, confesiunile lui au început să fie foarte dureroase… Simţea necesitatea confesării. Era foarte aproape dar şi foarte departe de noi…
Un punct era numai al lui şi noi, ai casei, probabil că nu am înţeles acest punct, „punctul Nichita”…”

„Totul era magic la el”, își amintește pictorul, graficianul, sculptorul Mircia Dumitrescu, un prieten al poetului.

„De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos şi o masă cu şase scaune bonanza, pe care şi alea cred că i le dăduse cineva, şi un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai şi puteai să ştii tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau şi generali de Securitate şi oameni foarte mari, erau şi mediocri mulţi care se vânturau pe acolo. Vă daţi seama că, dacă era un om care n-avea clanţă la uşă… Împingeai uşa şi intrai în casă, pur şi simplu. La fel se întâmpla şi când locuia dincolo, pe «Grigore Alexandrescu», la doamna Covaci, avea o căsuţă în spate pe strada aia” (n.n. – la ultima sa locuinţă, din Strada „Piaţa Amzei” nr. 9, în faţa geamului apartamentului său creştea celebrul salcâm „Gică”), „dar viaţa se petrecea în spaţiul public. Ţin minte o imagine când cineva a venit şi i-a zis: «Fii atent, că ăsta e general de Securitate»”. La care Nichita a zis: «Păi, mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic căţel care cine ştie cum îmi răstălmăceşte vorbele…»”.

Așa a trăit Nichita până la sfârșit. Cu un fel de libertate pe care și-a creat-o singur și la care n-a vrut să renunțe. Iar alcoolul care l-a ucis a făcut, de fapt, parte din ea.

În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ajungea la  Spitalul de Urgenţă „Fundeni”, acuzând dureri atroce în zona ficatului; cu o zi înainte participase la nunta unor prieteni – a ajuns cu trenul în Bucureşti, chiar în seara despre care scriu, cu câteva ore înainte să moară… Diagnosticul oficial a fost „stop cardiorespirator”.

„La autopsie, s-a constatat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot”, povestea (înaintea propriei sale dispariții) poetul Cezar Ivănescu… Ultimele sale cuvinte ar fi fost: „Respir, doctore, respir”…

Cât timp se scurseseră, din clepsidră, fărâmele de viață, recunoștea: „Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”…

Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au umori diferite. De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi. În măsura în care îți aduci aminte lucruri care te justifică, nu ai nimic de regretat. Când ți-aduci aminte defecțiuni, pe ele oricum nu le mai poți repara. Aș minți să spun că nu regret nimic. Dar iarăși aș minți dacă aș spune că regret ceva”,mărturisea Nichita Stănescu.

Maestrul Johnny Răducanu, legat printr-o prietenie de nezdruncinat cu Nichita Stănescu, avea un mod neobişnuit de a-l comemora; mergea la mormântul poetului şi îi vărsa o sticlă de votcă pe pământ:

„Bre, ce faci acolo? Hai, vino înapoi, că mă plictisesc singur aici”

Singuri am rămas și noi, o singurătate a necuvintelor ne pune rana în cioburi din care curg versuri ce ne șterg lacrimile cu inima Veșniciei în care Nichita Hristea Stănescu străjuiește limba și literatura româna, Patria sa și Patria noastră!

Epilog: „Nu poţi să vezi zâne dacă nu eşti zănatic” Nichita Stănescu

Anca Bica Bălălău

Sursa-wikipedia; „Adevărul despre viaţa şi moartea lui Nichita Stănescu”(Virgil Şerbu Cisteianu)