“Dragobetele sărută fetele” – Tradiții și obiceiuri

Sărbătoarea de Dragobete are rădacini adânci în cultura românească, legenda spunând că aceasta datează încă din era dacică. Aceeaşi legendă afirmă că Dragobete, tânăr voinic şi chipeş, fiul babei Dochia, a fost ales drept ocrotitorul iubirii autohtone.

Potrivit Agerpres, pe plaiurile româneşti, Dragobetele, care păstrează unele caracteristici ale lui Cupidon, zeului dragostei în mitologia romană, este sărbătorit, în funcţie de zona etnografică, în una din zilele de la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie.

În funcţie de regiune, el mai poartă numele de: “Cap de primăvară”, “Sântion de primăvară”, “Ioan Dragobete”, “Drăgostiţele”, “Năvalnicul”, “Logodna sau însoţitul paserilor”. Dragobetele mai este numit local şi Năvalnic, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care se spune că a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).

Tradiții și obiceiuri

Dragobetele marchează începutul primăverii, data de 24 februarie nefiind întâmplător aleasă, aceasta însemnând începutul anului agricol, momentul în care întreaga natură renaşte, păsările îşi caută cuiburi şi, după unele credinţe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea pentru venirea primăverii.

De ziua lui se crede că păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se “zburătoresc”, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere şi fără pui până la Dragobetele din anul viitor. Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an.

În această zi, în satele în care se mai păstrează obiceiul se poate auzi zicala: “Dragobetele sărută fetele”.

Expresia provine de la cea mai cunoscută şi profundă tradiţie de Dragobete: imediat după prânz, în satele româneşti unde se celebra iubirea, tinerii se întorceau de la pădure, cu bucheţelele de flori de primăvară. În acel moment, în vatra satului, avea să debuteze ritualul de peţire: flăcăii alergau fecioarele pe care le plăceau, în încercarea de a le săruta şi de a le împărtăşi astfel, dragostea lor. Dacă fata se lăsa prinsă şi sărutată, acest lucru urma să ducă la logodna şi apoi căsătoria celor doi, eveniment marcat de spor şi noroc, întrucât s-a desfăşurat sub semnul zeului iubirii.

În aproape toate zonele ţării, dacă ziua era frumoasă, fetele şi feciorii se adunau în cete şi ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii. Din zăpada netopită până la Dragobete fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii.