Motto:”Amintirea rândunicilor înmormântate în pământul copilăriei mele înalță şi azi aripi în sufletul meu”.Vasile Voiculescu.

Acum 54 de ani, pe 26 aprilie, urca în Ceruri sufletul poetului, omului apostolic şi doctorului fără de arginţi, Vasile Voiculescu. Consacrat ca poet al sonetelor sau medicul poet, Vasile Voiculescu a dus crucea unui destin de excepţie, din păcate mult prea necunoscut şi mult prea puţin evocat în zilele noastre.

Cu poetul Vasile Voiculescu am lucrat, cu mulţi ani în urmă, la Radiodifuziunea Română!

Este unul dintre acei Sfinţi ai Închisorilor, dar şi un remarcabil filosof care, a reuşit să convieţuiască cu credinţa şi poezia , medicina şi modestia.

“Ceea ce vă pot afirma, sfârşind, este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-a apropiat de credinţă. Unilateral aş fi fost poate un ateu naiv, un simplist negativ. Cu cât mai poliedric, cu atât am avut loc pe unde să străbată experienţe complexe, puncte de vedere noi, interferenţe de doctrine, putinţă de comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal. Căci e o tristă unilateralitate traiul într-un spaţiu cu o singură dimensiune morală, a trăi de pildă numai în bucurie sau numai în durere. Viaţa e multidimensională. La cele două laturi de jos, pământeşti, le-aş zice dimensiuni pasionale – bucuria şi durerea – la care se limitează materialismul, trebuie să adăogăm o a treia înălţime, dimensiunea spiritualităţii… şi transfigurându-ne să trecem în a patra dimensiune metafizică, în extaz şi sfinţenie”, mărturisea în fața studenţilor de la Teologie din București – Revista Gândirea, Anul XIV, nr. 8, octombrie 1935.

“Cu poetul Vasile Voiculescu am lucrat, cu mulţi ani în urmă, la Radiodifuziunea Română. Majoritatea lucrurilor bune (dacă au fost bune), pe care le-am făcut acolo în 1940, s-au datorat sfaturilor înţelepte ale acestui om excepţional. N-a fost legionar, activitatea lui în timpul guvernării legionare s-a desfăşurat numai pe tărâm umanitar; deloc politic. Tuturor legionarilor de la Radio le-a fost un bun exemplu de onestitate şi modestie, de cuminţenie şi toleranţă. În timpul “dictaturii călăului” Antonescu nimeni, niciunul dintre comisarii regali – anchetatori, nu i-au găsit vreo vină. Comuniştii l-au găsit “simpatizant – legionar” şi aşteptând prima ocazie să-l bage în başcă, s-a ivit “Rugul aprins”. Nu l-au iertat”, scrie în mărturisirile sale.  Vasile Blănaru Flamură, poet, ziarist si publicist.

După ce a devenit medic și doctor în medicină la București,a  ținut la radio o serie de conferințe de medicină pentru țărani, emisiuni renumite, dar pasiunea pentru scris i-a rămas.

Pentru Voiculescu, supranumit “medicul fără de arginţi”, “medicina nu este o profesiune, ci o pasiune“.

Profesarea medicinii cu responsabilitate îi aduce celebritatea lui Vasile Voiculescu. De altfel, el va ţine o serie de conferinţe la radio, cu temă directă igiena populaţiei şi va publica mai multe volume de farmacologie verde. Pentru Voiculescu, după cum mărturisea, “medicina nu este o profesiune, ci o pasiune“. De altfel, era si supranumit “medicul fără de arginţi” şi era foarte căutat. Pentru Voiculescu misiunea era de a-i căuta pe bolnavii săraci, să-i ajute pe cât îi stătea în putinţă, pentru a le alina durerile.

A scris și povestiri fantastice,  proză şi teatru, unele dintre povestiri scrise în perioada când a fost exclus din viața literară şi  a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, devenind deținut la vârsta de 74 de ani, și luându-i-se dreptul de a publica.

Începând cu anul  1946, Vasile Voiculescu frecventează cercul religios “Rugul Aprins” de la mănăstirea Antim. Aici încheagă o prietenie cu părintele Agaton Sandu Tudor, cu Alexandru Mironescu, Benedict Ghiuş şi, mai târziu, cu Andrei Scrima. De altfel, când tânărul teolog Scrima era bibliotecar la Biblioteca Patriarhiei, în perioada 1953-1956, Vasile Voiculescu îl vizita aproape zilnic, chiar dacă asociaţia “Rugul Aprins” fusese desfiinţată de autorităţile statului în anul  1948. Vasile Voiculescu a fost arestat de către Securitate în lotul “Teodorescu Alexandru şi alţii”, pentru infracţiunea de “uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută şi pedepsită de articolul 209, din Codul Penal. După anchete interminabile şi chinuitoare, în procesul din 8 noiembrie 1958 Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti, prin Sentinţa nr. 125, îl va condamna pe Vasile Voiculescu la 5 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii. În timpul detenţiei Voiculescu a fost purtat prin închisorile de la Jilava şi Aiud. Aici el va contacta un TBC la coloană, fiind imobilizat de boală. La 2 mai 1962, Voiculescu a fost eliberat, însă a trebuit să fie ajutat, deoarece el nu mai putea merge.

Internat de mai multe ori, grav bolnav, mai ales datorită bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu trecea la Domnul.

Afirmaţiile lui Bartolomeu Valeriu Anania referitoare la impactul „Rugului Aprins“ asupra operei lui Vasile Voiculescu sunt întărite şi de Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „Pentru Vasile Voiculescu, Rugul Aprins a însemnat ucenicia trăirii isihaste, pregătitoare pentru martirajul care avea să-i încununeze existenţa.“

Astăzi la 54 de ani de la săvârşirea lui Vasile Voiculescu, ar trebui să ne punem o singură întrebare, fie ea şi retorică:

 Oare, suferinţele lui Vasile Voiculescu îşi merită urmaşii?

În loc de orice altă constatare voi încheia această aducere aminte cu testamentul literar şi poetic al regretatului Vasile Voiculescu:

O carte, scrie-n Buch der Lieber, Heine,

E un sicriu tăiat din lespezi reci,

Unde poetul cu-ale sale taine

Se-nchide singur pentru veci de veci.

Să nu te sperii, palid cititor,

Când răsfoind târziu aceste pagini

Mă voi scula oftând dintre imagini

Şi voi zâmbi livid, strigoi al lor.

 Anca Bica Bălălău

 Nota redacţiei:

Vasile Voiculescu, pseudonim literar: V. Voiculescu, născut pe  27 noiembrie 1884, Pârscov, Buzău – decedat pe  26 aprilie 1963, București, a fost un scriitor și medic român.

Căsătorit cu  Maria Mittescu

Copii: Martha Elisabeta (1 aprilie 1911 – 5 aprilie 1994, Paris), Olga-Sultana (13 iulie 1912 – l6 februarie 1983, Paris), Radu Ilie Vasile (28 mai 1914 – l2 noiembrie 1996), Ion (16 mai 1916 – 23 octombrie 1973), Gabriela – Michaela (8 noiembrie 1920)

Studii: Liceul Gheorghe Lazăr,Facultatea de Litere București,Facultatea de Medicină

Activitatea literară:Activ ca scriitor-perioada interbelică

Mișcare/curent literar:tradiționalism, modernism, expresionism, Rugul Aprins

Specie literară: poezie, dramaturgie, proză

Operă de debut:1912 – cu poezia „Dorul” în „Convorbiri literare”

1916 – volumul „Poezii”

Opere semnificative: „Din țara zimbrului”, „Poeme cu îngeri”

Influențe: Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc

Premii:

1917 – Steaua Romaniei cu spade

1918 – Premiul Academiei pentru volumul „Din țara zimbrului și alte poezii”

1924 – Crucea Meritul Sanitar cl.I

1941 – Premiul Național de poezie

În domeniul literar s-a distins în principal ca poet, prozator  și dramaturg. Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 – 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910. Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A practicat medicina la țară. În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuță. Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916). Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului și alte poezii (1918). A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.

Sursa:Wikipedia