An de an Paştele aduce miracolul învierii din morţi a Mântuitorului şi odată cu el bucuria. Poate din toate seminţiile creştine, poporul român e dăruit cu un mod de a se bucura aparte, de această sărbătoare, indiferent dacă pentru el Paştele înseamnă postul celor patruzeci de zile sau doar ocazia unor zile în care se petrece, zile când familiile se întâlnesc, când după greul zilelor de muncă ajungem să ne vizităm salutându-ne creştineşte cu “Hristos a înviat!”. Nu toţi ajungem să luăm lumină. Motivele sunt multe şi de suficiente ori de neschimbat, dar duminica Învierii sigur ne face măcar pentru o clipă să ne curăţim de orgolii şi duşmănii, să uităm pentru un timp că ziua de mâine va veni peste noi despletită şi neiertătoare, că de multe ori credinţa generează speranţă, iar speranţa e încrederea că vom trece cu bine timpurile și că pentru încă mulţi ani ne vom bucura de miracolul Învierii şi de sărbătoarea Paştelui. Tema unei zile cu atâta bucurie şi belşug pe mese şi suflete, e legată de tradiţia sărbătorii în casele românilor, de vizitele ce se fac, de bucatele de pe mese şi darurile iepurașului.
