Expresia „Cârpă-n… fund, nepotul lui Zdreanţă”, face referire felul în care o anumită persoană se îmbracă, dar face trimitere şi la zgârcenia acestuia. E greu de tradus o astfel de expresie din popor, dar cu siguranţă nu face trimitere la parlamentari. Aceştia ştiu şi pot să se îmbrace elegant, astfel încât, la o întâlnire de afaceri, la o rundă de discuţii cu alte somităţi precum domniile lor, să le ia faţa. Haina îl face pe om, se mai spune. Noroc cu această expresie, că aşa bine îmbrăcaţi, mulţi dintre ei, chiar arată a oameni; a oameni normali. Asta până să deschidă gura şi să scape tot felul de porumbei.
Cu un venit de parlamentar, parcă îţi dă mâna să te schimbi mai des, să ai o garderobă mai elegantă şi mai cuprinzătoare; să poţi să-ţi asortezi cravata cu şosetele ori cu încălţările, să porţi ţinute de firmă, sau pantofi din piele de cine ştie ce reptilă. Deh, eşti ales, cu toate că prostimea nu te-a trimis pe podium, la parada modei. Parlamentarul trebuie să aibă o ţinută decentă şi oficială, au stabilit deputaţii din Comisia de regulament la discutarea Codului de conduită. Nu scrie în cod de la ce firmă să cumperi hainele nu există o limită minimă sub care nu ai voie să cumperi ţoale, dar nici nu primeşti vreo bonificaţie sau o primă dacă îţi schimbi zilnic cămaşa.
“Eu cămăşile le port o singura dată, după care le arunc”, declara cu nonşalanţă un ales. Treaba dumitale ce faci cu indemnizaţia de parlamentar, dar nu trebuie să te plângi că nu ai bani destui. La noi, ăştia de la ţară s-a inventat apa şi detergentul, maşina de spălat, călcătorul, ba mai mult au apărut şi centre în care duci plasa cu haine murdare şi ei umeraşul cu ele spălate, călcate, parfumate, numai bune de purtat. Am mai auzit declaraţia unei doamne parlamentar intrată pe uşa unui partid în senat şi aşezată la masa altei formaţiuni politice la oala cu smântână: Eu nu port niciodată o ţinută de două ori, iar din leafa de parlamentar nu-mi ajunge nici de coafor
Măi să fie, da ce cumperi câte un coafor în fiecare lună? Noroc că mă ajută părinţii: Săracii pensionari, din amărâta aia de pensioară să trimită bani la fetiţa lor, ajunsă mare doamnă la Bucureşti, să aibă şi ea de-o ţoală, să nu umble cu fundul gol.
Odată ajunşi în funcţii, oamenii politici devin aleşi, iar acest statut le dă impresia că sunt deasupra semenilor, sunt peste legi, sau că trăiesc într-o Românie a lor. Cum să ai sute de poşete şi mii de perechi de pantofi, doar de dragul de a şti că sunt ale tale. Nu am nimic împotrivă, dacă toate acestea le-ai cumpăra din leafă, din moştenirea mătuşii Tamara, sau din câştigul de la Loto. Dar când te fandoseşti pe banul meu, al prostului care umblă rupt în fund şi din cauza unor legi proaste date de domnia ta, parcă aş vrea puţină egalitate între noi. Măcar la numărul peticelor sau al găurilor din turul pantalonilor.
(Dan Agache)
