Supravieţuitor Colectiv: „S-a spus că avem condiţii în spitale ca în Germania, dar probabil se refereau la Germania secolului XIX“

Liviu Popescu are 29 de ani şi este supravieţuitor al tragediei din Colectiv. Putem spune că e printre cei norocoşi, pentru că, deşi se află la minimum cinci ani de o sperată recuperare completă, este independent şi aşteaptă ca viaţa să-şi reia cursul normal. Basist la trupa „Up to Eleven“, destrămată după incendiul devastator, şi-a pierdut în Colectiv prieteni de-o viaţă, dar a rezistat, poate, celui mai mare dezastru civil din România. Liviu (foto) mi-a arătat şi poze cu rănile lui. Nu le voi publica, deşi acele imagini spun, în cel mai direct şi agresiv mod cu putinţă, povestea lui. Doar că lui Liviu nu-i mai pasă atât de mult de cicatrici şi de urmele care încă dor, pentru că azi el e fericit. Trăieşte.

Articol editat de Mirabela Afronie, 10 mai 2016, 09:39

Cum decurge recuperarea? Foarte bine. Practic, am făcut recuperarea în mai multe etape. Am fost internat în spital 40 de zile, dintre care două săptămâni în România. Dupa primele trei săptămâni de stat la pat am intrat într-un proces catabolic foarte puternic, am slăbit 12 kilograme şi am pierdut mare parte din masa musculară. Abia puteam să ma ridic din pat şi să merg. Fizioterapeuţii şi kinetoterapeuţii din Viena au fost nevoiţi să mă pună mai întâi pe picioare, încetul cu încetul, în fiecare zi şi abia apoi au început procedurile de mobilizare a degetelor şi articulaţiilor afectate. Cum ai perceput mobilizarea imediată a oamenilor? De la donaţii până la proteste sau schimbări. Societatea civilă s-a mobilizat extraordinar . A fost cea mai mare tragedie de la Baloteşti încoace. Toţi banii care s-au adunat şi marile ajutoare care s-au strâns şi care ajung la noi prin intermediul fundaţiilor sunt de la oameni ca tine, ca mine şi de la companii. Au donat inclusiv oameni care efectiv şi-au rupt de la gură. La mine, la Spitalul de Arşi, a venit o bătrână şi mi-a oferit 200 de lei. Pentru ea poate reprezenta un sfert sau jumătate din pensie! Am fost foarte impresionat. A fost un val de empatie extraordinară, oamenii s-au mobilizat incredibil. Oamenii responsabili de asta ar trebui executaţi, este genocid! Sistemul medical românesc a fost aspru criticat după acest eveniment. În cazul tău cum a fost? Aici ar fi multe de spus. Dacă ne referim la cadrele medicale -medici, asistente, infirmiere- au fost la înălţime! Eu am avut norocul să ajung în singurul spital specializat în arsuri din ţară! Bineînţeles, şi aici, la Spitalul de Arşi, infrastructura este la pământ: paturi vechi susţinute de cutii de carton, o singură cadă în care se spălau arşii, trei-patru bolnavi într-un salon în care zilnic intrau mulţi vizitatori şi, din păcate, deja celebrele infecţii nosocomiale, care au omorat mai mulţi oameni decât arsurile. Nu s-a cerut ajutor din prima clipă, pacienţii au fost transferaţi târziu, nu s-a vorbit despre pericolul infecţiilor, nu a existat o triere la locul accidentului şi altele. La noi s-a spus că avem condiţii ca în Germania, dar probabil se refereau la Germania secolului XIX. Oamenii nu ştiu, nu au posibilităţi şi practic sunt privaţi de ceea ce au nevoie. Sunt oameni care mor în spitale pentru că se fură medicamente, pentru că umblă gândaci prin salon şi pentru că în 300 de spitale din ţară totul se dezinfectează cu apa de ploaie, cu soluţii diluate, care nu numai că nu ajută, dar fac bacteriile şi mai rezistente. Oamenii responsabili de asta ar trebui executaţi, este genocid! Ce grad de arsuri ai avut? Fişa din România spune 30-39%, iar cea din Austria 35%. Am fost pe muchie de cuţit, la limită, pragul peste care viaţa ţi-e pusă în pericol. Am avut arsuri de gradul trei pe ambele antebraţe şi maini şi 2a-2b pe aproape pe întreg spatele, deci o suprafaţă mare şi parcelar pe cap, la urechi şi pe faţă. Am ambele antebraţe şi mâini grefate de două ori. Pe spate nu am fost operat în România, doar în Austria. Acolo mi-au curăţat arsura şi mi-au pus un fel de piele sintetică -suprathel- care se elimină după o vreme, dar protejează rana de bacterii şi este esenţială în vindecare. Apoi am fost ţinut sedat o săptămână pe patul cu nisip.

 În România nu există lucrurile astea… Mă luau cu căruciorul, ma băgau într-o cadă semi-improvizată, unde apa ba venea fiartă, ba rece şi se dezlipeau sub duş bandajele lipite de răni. Ce îţi mai aminteşti din noaptea aceea? Eram departe de ieşire şi nici nu am plecat repede de la masă. Din experienţa altora, nu prea a contat asta. A fost o chestiune de noroc, de soarta fiecărui om. În afară de primii, care au putut să iasă relativ uşor, pentru restul a fost o loterie. Câteva secunde sau poziţia diferită în grămada din container au făcut diferenţa între viaţă şi moarte şi răni uşoare sau grave. Nu erau extinctoare funcţionale. Oamenii aruncau cu bere spre flacără. Era o căldură înfiorătoare, simţeam cum mă arde pe ceafă şi burete aprins îmi picura în cap. Am închis ochii şi am simţit că mor. Că e gata. Că murim cu toţii. La asta m-am gândit. Apoi nu mai ştiu ce s-a întâmplat, nu ştiu cât a durat până când am ieşit. Poate au fost 10 minute, poate au fost două. Ce a urmat? Am fost dus într-un salon cu răniţi de la Colectiv şi fiecare povestea ce a trăit. A trecut noaptea, ne-au mutat prin mai multe saloane, veneau oameni mereu, chiar şi de la alte spitale. Apoi, a doua zi, a început să fie groaznic. Se făceau băi, se schimbau pansamentele. Mă luau cu căruciorul, ma băgau într-o cadă semi-improvizată, unde apa ba venea fiartă, ba rece şi se dezlipeau sub duş bandajele lipite de răni.

 Curgea sânge, îmi vedeam arsurile cum arată. Au fost momente foarte urâte, pentu că am fost conştient tot timpul. Au trecut şase luni şi totuşi nimeni nu este responsabil pentru ce a fost. Sigur, vinovaţii sunt cei inculpaţi. Dar nu doar ei personal, ci întreg sistemul pe care îl reprezintă. Este un cerc vicios: se dau autorizaţii pe şpagă, patronii cluburilor se supun regulilor jocului că altfel închid afacerile, toată lumea închide ochii şi speră să nu se întample nimic rău. Ca artist underground, am cântat în toate cluburile din Bucureşti, inclusiv în Colectiv. Era unul dintre cele mai bune cluburi pentru live din ţară! Acolo s-au mai folosit efecte pirotehnice, mult mai puternice decât cele din noaptea tragediei, dar mai bine organizat. Găsesc firma de artificii printre principalii vinovaţi: nu au folosit artificii propice, ci probabil mai ieftine şi nu au avut un extinctor lângă ei, ceea ce mi se pare incredibil. Un amatorism! În spitalul de la Floreasca s-au investit şapte milioane de euro şi când putea să-şi dovedească utilitatea, s-a dovedit a fi nefolositor. Da, era inaugurat şi nu funcţiona. Mai grav este că nu funcţioneaza nici astăzi! Cei care au tăiat panglica trebuiau arestaţi a doua zi. Asta e problema: se fură şi nu se face nimic pentru binele omului care plăteşte şi asta nu pare ca se va schimba prea repede. Oamenii au ieşit în stradă, s-au organizat extraordinar! Practic, societatea a împins statul. Altfel, nu faceau nimic. Transferurile răniţilor au apărut după presiunea mediatică, totul a fost la îndemnul oamenilor. Statul s-a implicat doar sub presiune. Pentru recuperare s-au mişcat extrem de lent.

A fost o degringoladă totală. Cred că la trei-patru luni după accident nu aveau o listă cu victimele. Oamenii au dat bani, Crucea Roşie a strâns milioane de euro şi au început să ajute după mari presiuni. Cum te-a schimbat episodul Colectiv? Am realizat că viaţa atârnă de un fir de păr. M-a făcut mai activ din punct de vedere al deciziilor pe care le iau, pentru că mâine pot să nu mai fiu. La vârsta mea, dacă eşti sănătos, moartea este un moment îndepărtat, la care nu te gândeşti dar, de fapt, într-o secundă poţi să dispari. Am început să cer când cred că trebuie, să nu mă mai tem să vorbesc şi să sper. Să sper că în urma acestei tragedii, în care au murit atâţia tineri, ceva se va schimba în bine în ţara asta! Altfel, totul e in zadar.

Sursa: adevarul.ro