Istorie, tradiţii şi obiceiuri de Crăciun în România
La români, Crăciunul a fost, alături de Paşte, încă din cele mai vechi timpuri, una dintre cele mai aşteptate sărbători, fiind însoţită de foarte multe tradiţii şi obiceiuri. Sărbătoarea Crăciunului de altădată era capul unei perioade rituale de renovare a anului cosmogonic, Crăciunul îi introducea pe oameni într-o atmosferă unică, specifică atât sfârşitului, cât şi începutului, atât tristeţii, cât mai ales bucuriei.
Articol editat de Valentina Adam, 25 decembrie 2024, 06:00
Sărbătoarea Crăciunului nu se referea numai la Naşterea Domnului, ci începând din Ajunul Crăciunului, începea o perioadă rituală de 12 zile care simboliza renovarea timpului, având la bază ideea coborîrii lumii în haos şi reinstaurarea unei noi ordini cosmice.
Înţelepţii vremurilor au plasat Naşterea Mântuitorului în cadrul celei mai critice perioade din anul calendaristic, când timpul este impur şi periculos, însă, la finalul acestei perioade, lumea pământeană devine din nou pură şi primenită de forţele răului, aşa încât Naşterea Domnului era asociată, simbolic, cu această restaurare anuală a lumii celor vii, Domnul Iisus fiind socotit noul Soare care aduce Lumina şi Cuvântul în lume.
Numele popular al sărbătorii provine, potrivit unor specialişti, din latinescul „creatio” – naştere, iar conform altora din slavă – „Karacun” – moarte năprasnică sau spirit al morţii, ori din albanezul „Kërçum” – buturugă.
În România, ţinând cont de buturuga sacră, aprinsă ritual în noaptea Crăciunului pentru a ajuta Soarele slăbit de puteri, se înclină spre o origine traco-dacică a sărbătorii, această opinie apropiindu-se mult de cea de-a treia variantă amintită mai sus. Sărbătoarea Crăciunului a păstrat şi o mulţime de elemente precreştine, elemente care-şi aveau pe deplin explicaţia în plan mitico-magic.
Timp de peste o sută de ani, în veacurile III-IV, Naşterea Domnului era o sărbătoare comună cu Botezul Domnului, acestea ţinându-se pe 6 ianuarie. În anul 354, Papa Liberiu a oficializat data de 25 decembrie ca zi a Naşterii lui Iisus, în Orient acest lucru petrecându-se mai târziu, în anul 379.
Postul din Ajunul Crăciunului se ţine în vremurile străvechi pentru Maica Domnului, ea fiind în această zi, conform credinţei, muncită şi suparată, de aceea nu se mânca nimic cu sânge. În schimb, se consumau roadele pământului, pe săturate, bob, pentru a avea saţ, perje, spre a te îndulci şi a nu te sfădi cu nimeni, vărzări, turte („pelincele Domnului” – în amintirea femeilor care i-au dus Maicii Domnului la rodini pelinci !), sau găluştele cu păsat, despre ele crezându-se că sunt neamurile sfădăuşe, din moment ce atâta vreme cât fierb în oală „tot una clocotesc şi huiesc”.
Potrivit credinţelor vechi, preotul, după ce blagoslovea bucatele şi casa, trebuia să se aşeze pe un loc unde, în prealabil, gospodina pusese grăunţe, în caz contrar, se spunea că nu vor şede nici peţitorii, nici norocul, nici „cloştele pe ouă”.
Grăunţele erau date apoi la găini, mai întâi fiind trecute prin veriga coasei şi printr-o bortă a laiţei.
În Ardeal, exista obiceiul ca prima grijă a femeii, după ce ieşea popa din casă, era să măture, în caz contrar casa urma să fie plină de purici peste an.
Alte practici din Ajun se referă la vitele din bătătura, dându-li-se mâncare pe săturate.
Gospodinele obişnuiau să pună din toate mâncărurile pregătite câte puţin într-o strachină, cu aceasta înconjurând casa de trei ori, apoi conţinutul era dat vitelor, sperându-se că vitele vor fi sătule şi vor avea spor. Un alt obicei aera ca apa ce rămânea de la spălatul vaselor să fie dată de băut vitelor, iar pentru fruptul vacilor se obişnuia să nu se împrumute nimic din casă în toată această perioadă, focul şi aluatul dospit trebuind să fie foarte bine păzite şi nicidecum împrumutate. Ba chiar, nici gunoiul nu trebuia scos din casă până la Bobotează, cei care făceau acest lucru riscând să aibă tot anul musafiri, în fapt, explicaţia mitologică stând în spiritele strămoşilor care şi-ar fi găsit culcuş în gunoiul casei.
Tradiţia mai arată că spre seară, toţi cei din familie se aşează în jurul mesei, una cu totul specială, la ea participând atât viii, cât şi morţii, iar în Bucovina, nimănui nu-i era îngăduit să se ridice de la masă până nu se terminau toate bucatele de mâncat, altfel fugea belşugul din casă.
Bărbatului i se îngăduia să se ridice, doar pentru a încuia toate uşile pe timpul mesei pentru a nu i se fura nimic din gospodărie în anul viitor, însă femeia care se ridica de la masă risca să nu-i stea cloştele pe ouă, unul din picioarele ei trebuind să fie bine ţinut pe un topor, dacă vroia să aibă pui tari ca fierul.
În noaptea Crăciunului se credea că cerul este deschis, despre cel care auzea cocoşii cântând spunându-se că are noroc la bani şi că va fi sănătos.
Fetele de măritat puneau, în seara Ajunului, o strachină pe prispă sub fereastră, sperând că-l vor vedea astfel pe ales atunci când acesta va veni să mănânce.
În noaptea Crăciunului exista o mare grijă să nu se stingă focul, în acest scop punându-se în vatră un buştean sau o buturugă, asociată strămoşilor mitici, de data aceasta de natură dendromorfă.
Cât despre bradul de Crăciun, acesta nu este specific românilor, ci provine de la germani.
Obiceiul colindătorilor începea în dimineaţa de ajun, când flăcăii, şi mai puţin fetele, organizaţi în cete, porneau la urat, iar darurile tradiţionale erau reprezentate de colaci, numiţi şi „colindeţi” – fiindu-le atribuite puteri magice, bani sau fructe.
Colindătorii erau adesea mascaţi, iar oamenii îi primeau întotdeauna, deoarece se credea că atunci când nu se vor mai auzi colinde pe pământ vor ieşi diavolii şi vor pune stăpânire pe lume, neprimirea colindătorilor fiind socotită un mare păcat.
O altă tradiţie a românilor arată că în apa în care se spălau înainte de Crăciun, puneau o nucă şi un ban, crezând că astfel vor fi sănătoşi ca nuca şi vor avea noroc la bani.
Din punct de vedere al superstiţiilor legate de vreme, se credea că ploaia sau ninsoarea din prima zi de Crăciun prevestesc un an nou bun, în timp ce vremea senină sau vântul anunţa un an rău. De asemenea, dacă vremea de Crăciun era caldă, încât să se ţină uşile deschise, însemna că la Paşti vremea va fi friguroasă.
Moş Crăciun, sub chip de moşneag rotofei, îmbrăcat cu haină roşie, cu barbă lungă şi albă şi cu sacul de cadouri pe umeri, stând într-o sanie trasă de reni, este creat de Thomas Nast, un desenator american, între anii 1863 – 1866, pornind de la imaginarul ilustrativ al Sfântului Nicolae, aşa cum s-a manifestat el de-a lungul timpului. Tradiţia românească a adoptat această imagine şi obiceiurile legate de aceasta, în secolul XIX.
Figura lui Moş Crăciun (Santa Claus) este clădită pe imaginea Sfântului Nicolae (270 – 310 D.H.), patronul copiilor, care la vârsta de 30 de ani, a devenit Episcop de Myra, un oraş-port la Marea Mediterană, acum parte a Turciei.
Sfântul Nicolae se trăgea dintr-o familie bogată şi a devenit cunoscut pentru ajutoarele pe care le împărţea celor nevoiaşi, fiind deseori văzut îmbrăcat în roşu şi alb, în roba de episcop, călare pe un măgar, aducând daruri copiilor.
În Evul Mediu, multe biserici au fost ridicate în onoarea Sfântului Nicolae. În secolul XI, rămăşiţele sale au fost depuse într-o biserică din oraşul italian Bari şi se spune că primii cruciaţi care au vizitat oraşul au dus cu ei acasă povestiri despre Nicolae. La aniversarea morţii sale, pe 6 decembrie, s-a instituit tocmai de aceea o zi în care se fac daruri.
De-a lungul timpului, cel ce oferea daruri a luat alte nume: în Germania – Der Weinachtsmann („Crăciunul”), Père Noël în Franţa, sau Santa Claus în Marea Britanie şi în colonii.
În anul 1773 „St.A.Claus” a fost menţionat în presa americană, în 1809 Washington Irving (autorul „Povestirilor din caverna adormită”) a scris despre Sinterklaas în „O istorie a New York-ului”, descriindu-l ca pe un omuleţ rotunjor într-un costum danez tipic, cu bufanţi pe genunchi şi o pălarie cu boruri mari, care ieşea pe un cal în seara de Sfântul Nicolae.
În 1822, Clement Clark Moore, poet si profesor de teologie, a publicat un poem „Vizita Sf.Nicolae” (cunoscut şi ca „Noaptea dinainte de Crăciun”), Crăciunul lui fiind un batrân spiriduş vesel care zboară într-o sanie în miniatură cu opt reni minusculi.
Cât despre Thomas Nast, despre care am amintit mai sus, acesta povesteşte cum acasă la Moş Crăciun, la Polul Nord, există un atelier unde sunt făcute jucării şi tot Nast povesteşte cum Moşul are o listă cu copiii cuminţi şi una cu cei răi.
Santa Claus – Moş Crăciun, a fost recreat în anul 1931, de către Haddon Sundblom care l-a închipuit ca pe un omuleţ rotofei, cu o faţă jovială şi o barbă mare.
În timp, la mitul lui Moş Crăciun s-au adăugat şi multe amănunte: vorbeşte fluent mai mult de 2700 de limbi, cu peste 7000 de dialecte, inclusiv limbajul secret al spiriduşilor, casa lui Moş Crăciun este în Laponia, Finlanda, iar în 1927, marele secret al adresei lui Santa a fost divulgat de Markus Rautio („Uncle Markus”), gazda popularei emisiuni „Ora Copiilor” la un post public de radio finlandez, care a declarat că Moş Crăciun locuieşte în Munţii Korvatunturi din Laponia.
